Acum câteva seri am avut un moment de slăbiciune. I-am spus fetei mele de 12 ani ceva ce nu i-aș spune niciodată cu o minte trează: “M-am săturat să fiu babysitter”.
Azi, un dialog între Katie și Jayden mi-a atras atenția. “Mami, a trebuit să ajut cu pâinea prăjită (care era aparent responsabilitatea fratelui ei) pentru că el încă citea.” La care Jayden răspunde: “Îmi puneam semnul de carte. Vrei să spui ca sunt leneș?”
Tot azi am avut o întâlnire cu un prieten bun. Cel puțin de trei ori s-a întâmplat să spun ceva iar el să audă altceva și invers.
Câteva ore mai târziu mi-a scris sora mea întrebându-mă cum suntem. Pentru că eram între întâlniri și mă grăbeam, i-am scris scurt: “Bine, am luat vacanță de ieri”, vrând să comunic de fapt că au terminat copiii școala. Ea mi-a răspuns în câteva comentarii lungi cum că anul acesta a fost greu la ei și nu merg în concediu, etc. Deja auzeam o autocompătimire care nu ar fi apărut dacă nu ar fi comparat situația ei cu ce a înțeles ea despre a mea.
De ce se întâmplă asta și cum ne afectează?
Haideți întâi să vă explic contextul zilei cu pricina. Luni a fost una dintre cele mai grele zile din viața mea. A fost și gata. Se întâmplă. Eram epuizată emoțional și fizic. Jerry era plecat la spital cu o doamnă care avea nevoie de ajutor și, deși eram încă în “full work mode”, am rămas acasă cu cei 4 copii ai mei și o mână de copii din vecini. Copiii, care de obicei se joacă frumos, (fie au simțit tensiunea mea, fie au avut și ei o zi proastă) erau aproape de o explozie la fiecare 5 minute. Eram deja în discuții cu câțiva dintre ei, când fiica mea (neatentă la tensiunea emoțională) m-a strigat, probabil având nevoie de ceva de la mine. M-am întors înspre ea teribil de obosită și frustrată și i-am zis ce-am scris mai sus, după care am luat-o pe scări spre dormitor să mă “cert” puțin pentru atitudinea mea. În acel moment în care lucram la a mă ierta pe mine și a mă calma, m-a pălit și gândul că momentul meu de slăbiciune și frustrare s-ar putea să nu însemne nimic pentru Julia. Ori s-ar putea să fie unul dintre acele momente de care își va aduce aminte în adolescență/tinerețe, ca de un moment în care s-a simțit abandonată de mama ei sau mai știu eu ce alt scenariu și-o mai fi creat ea în minte.
Ideal ar fi trebuit să vadă o mamă teribil de obosită și frustrată pe alți copii și care a scos un comentariu nepotrivit pe gură. Dar oare ce o fi auzit ea?
Să trecem la următorul scenariu despre care am vorbit mai sus. Din nu știu ce motive, fiul meu de imediat 10 ani a auzit din afirmația surorii lui de 7 ani că este leneș. Katie, care e probabil prea mică pentru a face astfel de conexiuni, povestea doar evenimentele, așa cum s-au derulat ele. El s-a simțit acuzat că e leneș, ceea ce chiar nu era cazul. A trebuit să-i corectez percepția și să-i spun că tot ceeea ce Katie a zis a fost că el citea, așa că ea a simțit că e bine să ajute.
În a treia situație, puțin mai complicată, legată de discuția cu prietenul meu, mi-am dat seama că avem definiții diferite pentru anumite cuvinte și concepte și că trebuie să cerem clarificare dacă ceva este perceput a fi greșit sau cauzează supărare, tristețe.
Iar în ceea ce o privește pe sora mea, situația mea “fericită” o făcuse să se simtă prost prin comparație. Însă eu nu am planuri de concediu prea curând. :)
Iată cateva lucruri pe care le-am învățat cu această ocazie:
Julia m-a întrebat în urmă cu câteva săptămâni dacă e prea sensibilă. Fix așa m-a întrebat. Bine-nțeles că am cerut context ca să nu mă grăbesc cu un răspuns și mi-a spus că în general e ușor insultată de prieteni și sfârșește prin a plânge și a fugi de la locul faptei, după care îi este rușine de comportamentul ei. Am râs pentru că mi-am adus aminte de un episod similar întâmplat mie (am ceva mai mulți ani adunați) cu aproximativ un an de zile în urmă. I-am răspuns că problema nu e că e prea sensibilă, ci că face din ceea ce i se spune, altceva în mintea ei și se simte atacată, victimizată. Asta am făcut și eu. Am făcut din gluma unui prieten un atac personal și am avut o mică criză de isterie în fața prietenilor (da, ni se întâmplă tuturor). În cele câteva situații prezentate de Julia a fost exact la fel. Cineva spune ceva (fie din neatenție, ori dintr-o zonă de confort/familiaritate, ori din egoism) și Julia o transformă în introspecție via a vis de valoarea ei. Se încheie cu: “Nimeni nu mă place!”, “Ce e în neregulă cu mine?” și altele de genul ăsta. Sigur recunoașteți scenariile. :)
Aceste dialoguri interne necontrolate ne pot controla viața. La fel va face și comparația. Ele vor crea îndoială vis a vis de propria persoană. Nu avem nimic mai de preț și mai cu putere în viața noastră decât mintea noastră. A învăța să ne-o stăpânim este un mare dar făcut nouă și altora.
Eu vreau să învăț să comunic complet. Și vreau să-i învăț și pe alții să o facă. Vreau să învăț să iert și să pun întrebări. CELE MAI MULTE PROBLEME DIN LUME sunt probleme de relații. Și cele mai multe probleme de relații se nasc din lipsa de comunicare sau comunicare deficitară. Vă spuneam că luni am avut o zi oribilă. Același tip de scenariu a creat acea zi. O interpretare a unui comportament prin propriile mele traume. Sunt în curs de vindecare și creștere. În unele zile îmi iese, în altele nu. Însă am învățat lecții prețioase în ultimele două zile și sper să vă fie și vouă de folos. Cel mai tare îmi doresc ca, atunci când cresc mare, să fiu NEOFENSABILĂ.
Vă iubesc tare,
Carmen