Azi fost o zi bună. Când ești mama a patru copii și lucrezi de acasă, orice zi fără întreruperi și cu o picătură de soare este o zi grozavă. Dar ziua asta a fost chiar bună, pentru că reușisem să tai de pe lista „de făcut” multe sarcini. Mai e cineva ca mine? Care găsește plăcut acest proces?
Copiii se întorseseră de la școală, își făcuseră temele și acum ne pregăteam să gătim cina împreună, cum facem aproape în fiecare seară. Am simțit că vreau să mă schimb din hainele de „lucru” în haine confortabile, așa că am luat-o spre dormitor, când, trecând pe lângă garderoba din hol, am fost năucită de intensitatea unor amintiri din trecut și m-am oprit pe scări, uitându-mă la ele. Erau agățate frumos și ordonat….M-am dus înapoi, în acel moment înghețat în timp, în mintea mea. Un amestec de durere, melancolie și recunoștință m-a copleșit rapid, până când am simțit că mi se ia aerul.
Ce mi-a tăiat respirația? Un rând de haine și hăinuțe, frumos aranjate, care se uitau la mine, îndemnându-mă să mă întorc în trecut. Mai exact, am revizitat câteva locuri ale copilăriei, cu deznădejdea specifică (România încă era comunistă), cu resemnarea și tânjirile specifice acelei perioade.
Am încercat să îmi amintesc în acel moment când am îndrăznit prima oară să visez la altceva și cum? De ce? Ceea ce am descris mai sus era exact atmosfera familiei mele: trăiam într-o negură apăsătoare în majoritatea timpului, învăluiți mereu în tristul „Asta e!”
Oare când am început să bat cu piciorul în pământ și să zic: „Nu și pentru mine!” Nu cu aroganță (nu cred), ci cu o zvâcnire internă, care continuă să mă trezească dimineața și azi.
În România e ușor să vedem ce nu avem, dar câte visuri s-au împlinit în ultimele trei decenii!? Oare vezi?
Ce mi-a declanșat acel moment de revelație?
Tocmai terminasem de citit o carte despre revoluția din România. „Voices of silence (Vocile tăcerii)”. Cartea era scrisă de un scriitor britanic (ceea ce m-a enervat, sincer, nu știu de ce ;)) și încerca să redea trăirile din toamna lui ’89. Cartea e în regulă, ușor de citit. Alesesem să o citesc pentru că o adusese Melanie de la librăria școlii și, la întrebările ei de clarificare, voiam să mă asigur că datele sunt reale. Unele întâmplări mi le aduceam aminte diferit, însă eram destul de micuță atunci, plus că trăisem departe de capitala de unde era redată povestea.
Dar m-a dus în acele momente…mirosurile, simțurile, teama amestecată cu speranța, suspiciunea, mânia, dezordinea, rebeliunea, întrebările, așteptările, lipsa de speranță, SPERANȚA.
Și astăzi hainele frumos aranjate se uitau la mine. De ce hainele?
Mi-aduc aminte atât de clar anii adolescenței, cât de tare îmi doream să am mai multe haine, din care să pot alege, să îmi asortez look-ul :) Banal, știu, dar…aveți răbdare cu mine. (Un vis e un vis, până la urmă, oricât de mic!)
Acest mesaj este despre A VISA! E parte din destinul tău.
Mărturisesc că am avut partea mea de ispitiri de a renunța la visurile mele. Adesea am simțit că nu are niciun rost să lupt, să fiu puternică, resemnarea striga mai dulce și mai tare, de multe ori. Adesea mi s-a râs în față și mi s-a spus că sunt idealistă. Mai târziu, am devenit „norocoasă”. Am dat de succes, de un soț bun și… și…
Uneori am simțit vina…de ce eu, și ei nu?
Apoi cineva mi-a spus: „Cu cât te străduiești mai mult, cu atât vei fi mai «norocoasă»”, apropos de noroc. Perspectiva asta mi-a priit :).
De multe ori a trebuit să aleg drumul cel mai puțin străbătut, să accept incertitudinea și să găsesc singură calea. Fără risc, zic eu azi, după ani de căutări, nu vei trăi niciodată în plinătatea destinului tău.
În timp, mi-am creat un filtru (proces) care să mă ajute cu deciziile din fața mea:
- „Am chef de asta?” Adesea răspunsul era nu (e greeeuuu să înoți împotriva curentului).
- Imediat după, venea întrebarea: „Mă va ajuta acest lucru să avansez?” (În orice îmi propusesem și mi se părea un traseu bun pentru mine atunci). Dacă răspunsul era „DA” aici, puneam lucrul respectiv pe o listă (de făcut) și, indiferent de starea mea, îl făceam și, de multe ori, surprinzător și după proverbialul „Pofta vine mâncând”, ajungea să îmi placă să-l fac.
- Am început să îi analizez pe CEI care au ajuns înaintea mea ACOLO. Ce au făcut? Ce făceau cu consecvență? Care era tiparul lor de gândire? Cum se purtau cu oamenii? Cum rezistau și acționau la stres? Cine le era învățător?
Dragii mei, oare veți accepta realitatea pe care v-o creionează alții sau veți alege să vă desenați voi înșivă lentilele prin care să vedeți lumea? Când ajungeți să vă credeți capabili, creierul trece la treabă pentru a găsi soluții (nu vreau ca acest blog să fie o lecție de anatomie, însă vreau să vă amintesc despre sistemul reticular activator). Când hotărâți că nu veți reuși, că sunteți ai nimănui sau că nu meritați, creierul vostru va fi ocupat găsind scuze (despre asta într-un alt blog).
Soluțiile nu sunt întotdeauna ușor de pus în practică…dar vă sfătuiesc să alegeți GREUL. Este greu să stai în mediocritate sau în resemnare și este greu și să schimbi status quo-ul. Alege-ti greul! NU cu momentul de acum în minte, ci cu viziune pe termen lung. Ce vei regreta mai mult peste cinci ani? Încercând și eșuând pe drumul înspre viața la care aspiri sau rămânând blocat într-o situație neplăcută sau o viață neîmplinită și fără bucurie?
Mulți caută vinovați în circumstanțe și în cei din jur… nu fi o astfel de persoană!
Să ne întoarcem la comunism și la acele zile de dinaintea Revoluției.
Doar ce împlinisem 11 ani (da, acum știe tot internetul câți ani am). Îmi aduc aminte șoaptele de la miezul nopții, teama amestecată cu entuziasm (pentru mine doar entuziasm). Îmi aduc aminte de nesiguranța simțită în toiul nopții, în timp ce ascultam, pe furiș, la radioul vechi ce ne comunica ce se întâmpla în alte țări europene… nu puteam fi prinși… trebuia să fim extrem de discreți.
Mi-aduc aminte atât de bine agitația de pe străzi, armele încredințate mult prea ușor în mâna tinerilor (ori luate cu forța) descărcându-se și steagurile mutilate din dorința de a elimina emblema ce ne amintea de lanțurile comunismului. Dar ce mă arde cel mai tare în memorie este întrebarea de pe buzele lor, bărbați vânjoși și sănătoși, care îi așteptau „pe ei, cei ce au promis că ne vor ajuta”: „Unde sunt ei?”
Eram micuță și slăbuță la vremea aia, dar îmi amintesc indignarea, și revolta, și… ei bine… și mânia. Eram mânioasă pe efectul paralizant al comunismului, care îmi dezbrăcase neamul de orice demnitate și îl îmbrăcase în „Nu pot.”
Ba da, pot, mi-am zis atunci. Și, deși inconștient șoptit, mi-a devenit slogan pe viață. Și am făcut din asta slogan pentru „ai mei”: românii mei. România ai înaintat mult. Mulți încearcă încă să ne îngenuncheze și să ne pună cu fața la pământ, aducându-ne aminte de cât de departe suntem de ceea ce ne dorim. Eu vin însă și vă aduc aminte despre tot ce am REUȘIT.
Rânduri de haine îmi aduceau aminte de un vis adolescentin acum implinit.
“Și tu poți!”
„Nu vei ajunge decât ceea ce au fost ai tăi. Vei supraviețui, dacă ai noroc.”
„Ba nu, pot altceva.”
„Dacă e să fie, depinde de mine”, zice o vorbă care îi place mult fiicei mele de 13 ani.
Azi viața mea nu e nici pe departe perfectă, dar e bine și e de bine. Suntem, până la urmă, rezultatul alegerilor noastre. Alege diferit! Alege cu viitorul în minte și cu curaj.
Am ajuns departe, România! Am fost generația de sacrificiu, am trăit tranziția între robie și „ce-a urmat”, greu de tot! Știu asta, am fost acolo, cu voi.
Știu cât de tare ne-a luat prin surprindere responsabilitatea „așa-numitei libertăți”. Nu, nu sunt cu capul în nisip. Sunt cineva care a răzbit și sper să îți arăt calea.
Văd doar un mod de a merge înainte cu demnitate:
Să nu îndrăznești să renunți la speranță, orice ar fi! (Da, strâng din dinți în timp ce scriu asta, târziu în noapte.)
Așteaptă-te la lucruri bune!
Roagă-te/Speră și FĂ! Dacă vrei să fii mai bine, fă mai bine, zice o vorbă de duh.
Fii întotdeauna pozitivă și invită-i și pe cei din jur să fie la fel.
Zâmbește mai des, România! Un lucru pe care îl spun mulți străini care trec prin România este că arătăm triști. Zâmbește! Chiar acum!
Fă alegerile grele (da, am zis bine). Filtrează-le prin sita visurilor tale!
Încurajează și ridică bărbiile plecate! E o onoare, sincer!
Fii mulțumitor!
Hainele frumos agățate mi-au servit drept lecție azi. Oare am ajuns și la inima ta? Fiecare zi e un dar, și noi decidem cum îl deschidem, la ce capacitate.
Cu mare drag de voi,
Carmen