Dragii mei, astăzi vorbim despre iubirea de comunitate. M-am tot gândit ce să aleg de aici, la ce să mă opresc? Unde e nevoia care arde și NE arde? Ce ne face rău și e atât de firesc, încât nu îi mai „simțim” efectele?
Am decis să pun degetul pe… COMPETIȚIA nesănătoasă, poate chiar INVIDIE?
Apoi am vorbit cu o prietenă la telefon și, cu „dragul” specific ei, mi-a spus cât de mult am crescut în ultimii ani în doTERRA. Și am făcut pauză, ca să mă gândesc, că de! făcusem atâtea școli de formare personală și leadership înainte de doTERRA. De unde vine creșterea mea? Și ce a cauzat-o? Revin la asta mai târziu.
COMPETIȚIE nesănătoasă, poate chiar INVIDIE. Au! Știu ce vă gândiți! Carmen, nu și tu! Ei bine, cele două se furișează atât de subtil în mintea noastră, încât uneori le justificăm sau le etichetăm altfel, ca să sune mai puțin grav. Dar, dacă e să fim sinceri cu noi înșine, haideți să fim până la capăt.
Din nefericire, în ceea ce mă privește eram total inconștientă.
Adică na! Așa învățasem la școală, nu?
- Era un singur premiu I cu coroniță (Și, Doamne, cât îmi plăcea coronița!)
- Era un singur comandant de detașament (Mai țineți minte șnurul galben?)
- Notele se spuneau public: cele bune erau lăudate, iar cele rele criticate. Laudele îmi dădeau senzația de apartenență și valoare. Știți că în SUA nimeni nu știe notele altora?
- Era „rușine” să fii „codaș”. Sper că știți cât urăsc acum stigmatizările și „îngrădirile” cauzate de acest sistem!
- Părinții comparau copiii între ei (Atenție, părinți!)
- Ca să „fii cineva”, trebuia să mergi la facultatea X, Y sau Z.
Vreți să vă șochez cu o paranteză? Nu îmi pasă dacă copiii mei vor alege sau nu să meargă la facultate, pentru că știu că responsabilitatea îmi aparține mie să îi învăț să fie oameni descurcăreți, să își urmeze visurile și să fie responsabili pentru viața lor. Cred că facultatea/colegiul e mai degrabă o pregătire pentru viață. Unii dintre oamenii pe care îi apreciez cel mai mult nu lucrează în domeniul pentru care s-au pregătit în facultate. Câți pot ști la 18 ani ce vor să facă cu viața lor? Mulți dintre cei ce fac ce le place au trebuit să își asume asta la un moment dat, adulți fiind, și să facă acel pas curajos de reorientare profesională.
Dar iată unde cred eu că am crescut în doTERRA (și îmi propun să continui să cresc): am învățat să mă bucur de succesele celorlalți.
Inițial, aici, în State, când am început să merg la conferințe și întâlniri pentru lideri cu rang identic cu al meu în doTERRA, mi se părea total nefirească bucuria lor pentru succesul tuturor, mi se părea că e ușor „exersată”, ca să nu zic „exagerată”.
Exersată sau nu, am învățat că această bucurie este baza unei culturi pe care am început să o îndrăgesc nespus și fără de care nu aș ști să funcționez în ziua de azi.
În doTERRA am învățat că singura competiție onorabilă este cea cu mine însămi. Am învățat că un om, care dorește să fie în controlul succesului său, își alege pasiunea și apoi este dedicat acelor activități care îl vor învăța deprinderile necesare.
Am învățat că, într-o atmosferă în care fiecare e încurajat să fie cea mai bună versiune a ei/a lui, cu TOȚII CREȘTEM. „Succesul atrage succesul. Piatra ascute piatra.” Puțină „competiție” sănătoasă este chiar binevenită, pentru că te ajută să dai tot ceea ce este mai bun în tine. Să mă „însoțesc” cu oameni creativi și talentați, cu preocupări similare mie și să colaborez cu ei îmi va face muuuuuult bine.
Am învățat că, atunci când mă bucur (cu sinceritate) de succesul altcuiva, o iau și eu pe drumul succesului (paradoxal, nu?) Când acest lucru devine natural, învăț să nu mă compar, deoarece comparația e hoțul bucuriei. ÎN PLUS, fiecare minut petrecut comparându-mă mă ține cu 60 de secunde la distanță de succesul meu. Atâta energie consumată în zadar!
Am învățat asta și în doTERRA, dar mai ales de la copiii mei. Trebuie să fiu atât de atentă când fac un compliment unuia dintre copiii mei. În repetate rânduri l-am complimentat pe unul dintre ei: „Julia, ai făcut o treabă extraordinară cu acel desen! Uite ce atentă ai fost la detalii și cât de creativ ai exprimat ce era în inima ta.” Și am auzit dintr-un colț al camerei: „Dar eu nu sunt bună la desen, mami? Doar Julia?” A trebuit să le reamintesc celorlalți că un compliment oferit Juliei nu știrbește aprecierea mea față de ei. Mi-am dat seama de înclinația noastră naturală de a ne compara și a vedea succesul celorlalți ca pe o amenințare împotriva propriei reușite (mentalitatea sărăciei, care ne azvârle într-un cerc vicios).
Am învățat (am exersat chiar) să fac un compliment sincer și să îmi disciplinez gândirea negativă. Vă mărturisesc că nu e un lucru ușor, mai ales pentru noi, cei de „nota 10”. Însă, câtă libertate dobândesc atunci când nu mă autolimitez în funcție de reușitele sau eșecul celorlalți și îmi concentrez energia pe ceea ce mă va face pe mine mai „iscusită”!
Dar vocile sunt tot acolo: „Ia uite și la aia cum s-a îmbrăcat azi, nici măcar nu îi șade bine cu haina aia nouă.” Și tot așa. Iar nesiguranța noastră, lipsa de încredere în noi înșine le alimentează și mai mult.
Oamenii „mici” CRITICĂ și JUDECĂ, cei „mari” SUSȚIN și ÎNCURAJEAZĂ. Oamenii mari nu pândesc ce fac ceilalți, ei sunt „la treabă”, făurindu-și propriul destin. Dumnezeul nostru, al tuturor, dă într-adevăr în funcție de cât putem duce, dar cum ducem depinde de noi. E un proces continuu de creștere.
Oare voi cum stați la capitolul acesta? Haideți să trecem la trebă împreună! :) Iată câteva idei!
Contactați pe cineva despre care credeți că nu merită „succesul” sau avansarea la locul de muncă etc. … și bucurați-vă pentru el/ea. Apreciați sincer pe cineva care, aparent, vă face concurență (la serviciu, branding, grădiniță etc.) Scrieți-i un mesaj în care îi descrieți cum vă ajută „munca” lui/ei prin ridicarea standardului „pe piață” sau un lucru pe care l-ați învățat de la persoana respectivă etc. Scrieți-i în privat unei mămici despre care știți că are un copilaș special sau care are, aparent, o limită și apreciați-i eforturile zilnice. Sau invitați-o la cină și lăsați-i pe copii să se împrietenească. Sau ce ziceți de asta? Știți că „liderii sunt oameni singuri”? Apreciați-vă șeful/liderul. Sunt șanse ca, dacă nu erau ei, voi să nu aveți un job
(chiar dacă serviciul e imperfect, sau șeful:))
Spuneți-ne mai jos, în comentarii, ce ați făcut. Vă îndemn să apreciați, să încurajați, fără a aștepta ceva în schimb!
Cu drag de voi,
Carmen