IUBEȘTE-TE!
Mai țineți minte ce vă spuneam zilele trecute într-un live legat de faptul că am început o călătorie spre inima voastră (sper) prin vulnerabilitate și sinceritate? Intenția mea este să creez un spațiu în care să putem VENI ÎMPREUNĂ așa cum suntem… singurele condiții fiind bunătatea și respectul reciproc.
Am să deschid larg ușa inimii mele acum, sperând să mă întâlnesc cu a voastră… here it comes!
Am avut o perioadă din viață când mi-a fost foarte greu să mă iubesc. Pe de o parte au fost câteva abuzuri (despre care nu sunt încă pregătită să vorbesc), iar pe de altă parte persoana care am devenit, purtând vina și rușinea cauzate de abuz.
Având o personalitate tip “A” am decis de la o vârstă mică să fiu iscusită și conștiincioasă pentru a umple golurile din familia mea. Apoi, deoarece părinții mei nu păreau să aibă uneltele cu care să mă ajute să fiu vulnerabilă și să CER AJUTOR, am început să construiesc ziduri de apărare. Pentru că nu știam să apreciez care situție merită negociată, care nu (ca și amplitudine a consecințelor), am hotărât că dacă fac lucrurile bine în general, sunt safe. Am devenit repede o persoană “black and white”. Nu mi-am permis să mă abat mult, în general stăteam pe reguli pentru că erau safe și îmi dădeau o măsură de calibrare.
Așa am ajuns până în liceu cu o atitudine de autosuficiență, justificată în inima mea de copil cu lozinca - dacă eu pot/fac ei de ce nu pot/fac?. Îmi aduc aminte când “ai mei” au început să “facă mișto” de mine ori să ascundă de mine unele activități pe care eu le considerăm nepotrivite. Am devenit cumva un observator în multe lucruri.
Mama mea a început să îmi spună Rebi - după un serial de televiziune în care aceasta Rebecca era frumoasă, deșteaptă dar arțăgoasă foc. Însă mama, în joacă, îmi zicea “rea.” Hai Carmen, nu mai fi rea, ….” Fac aici o paranteză ca să spun că mama mă adoră, nu era din lipsă de iubire, ci mai degrabă din lipsă de unelte și cumva capitulare în fața greutăților vieții. Făcea ce putea mai bine în fiecare zi cu ce știa și ce avea.
Așa am crescut CREZÂND că sunt rea - deci, de ce să încerc să fiu altfel? Nu mi-am dat seama însă de consecințele asupra celorlalți până când, în primul an de facultate, o colegă de cameră a îndrăznit să îmi spună (mi s-a spus ulterior că eram intimidantă din cauză că, aparent, făceam toate lucrurile bine. Însă mă ascundeam bine în spatele zidurilor).
Colega mea de cameră a răbufnit și a zis într-o seară: “De ce trebuie să dansăm toate după cum cânți tu?” Și simt și acum greutatea acelor cuvinte.
Pentru că deep down eram o fetișcană care chiar iubea oamenii, a cărei teamă era tocmai respingerea oamenilor și singurătatea.
La început nu știam dacă să cred cele auzite însă, pentru că nimeni nu mă învățase vulnerabilitatea (și să nu mai iau mereu în serios), îmi era teamă să întreb și să cer confirmare de la altcineva. Nu am spus nici “îmi pare rău”, pentru că asta însemna pentru mine atunci asumarea greșelii și nu eram încă pregătită să îmi asum nimic. În schimb am simțit RUȘINE. Dacă aș fi știut să las această replică să îmi fie învățător, vindecarea ar fi fost mai puțin sinuoasă și mai scurtă.
Dar nu am știut. Am purces la a face ceea ce îmi era familiar și părea confortabil - m-am retras în mine. Am devenit mai închisă de teamă ca ceilalți să nu vadă “răutatea”. Am învățat să nu împărtășesc cu nimeni slăbiciunile pentru că… de-aia, erau slăbiciuni. Apoi în tandem cu “flight” era și “fight". Am devenit o luptătoare și nu mereu în sensul bun al cuvântului, ceea ce îmi aducea și mai multă rușine.
Eram tot mai singură, deși eram înconjurată MEREU de “prieteni” și durea rău de tot!
O singură persoană a ajuns într-un târziu la inima mea (eram în anul 2 de facultate) și acea persoană este Dumnezeu. El a știut să penetreze zidurile, unul câte unul, și să mă învețe să mă iubesc și să mă accept. M-a învățat să nu devin NIMENI ALTCINEVA pentru a fi acceptată și iubită, ci doar să mă descopăr pe mine. Pe de o parte învățam să mă accept, pe de altă parte să-mi recunosc slăbiciunile și să le permit să îmi fie tovarășe de drum și consiliere. Vindecarea a fost și încă este un proces. În situații în care mă simt vulnerabilă și sunt luată prin surprindere se întâmplă să reacționez.
Am învățat un lucru și vi-l mărturisesc, fără perdea: cel mai greu lucru de pe fața pământului mi se pare să fii confortabil în pielea ta, cu alte cuvinte să TE IUBEȘTI așa cum ești și să rămâi deschis transformării (sau autoregăsirii). Iar culmea acceptării de sine este chiar aceasta: a te PREZENTA exact așa cum ești.
Iată invitația mea pentru voi:
1. ÎMPĂRTĂȘIȚI o temere de-a voastră sau un motiv de “blocaj” în comentarii Așa începe vindecarea. Voi alegeți nivelul de transparentă.
2. ANGAJAȚI-VĂ să vă iubiți exact așa cum sunteți în momentul acesta și cu uimire față de persoana pe care o veți regăsi când zidurile vor începe să cadă.
3. INVITAȚI-I și pe alții să facă același lucru (transparența și vulnerabilitatea pot fi costisitoare dacă locul nu este SAFE).
4. VORBEȘTE-TE DE BINE! Iată și o idee practică folosind, bineânțeles… uleiurile iubite: un “dressing aromatic”! Ai nevoie de un bol mic cu 10 ml de ulei de cocos fracționat în care vei adăuga 2 picături de Tămâie, 1 picătură de Levănțică și 2 picături de Portocală sălbatică. După un duș relaxant, aplicați acest dressing, cu mișcări circulare, pe toată suprafața corpului. Nu te grăbi! În timp ce faci asta, gândește-te la o afirmație pe care să ți-o spui ție însuți sau rostește o rugăciune. Nu vă zgârciți cu vorbele!
5. Și la final, SHOW UP în fiecare zi pentru procesul de vindecare (care are potențialul de a fi extrem de dureros).
În săptămâna mărțișorului, cadoul meu pentru voi este transparența. Sper că-l veți deschide!
Cu prețuire și iubire,
Carmen