Ce ne este cel mai natural? Tendința de a fi pe placul tuturor sau izolarea obiectivelor și visurilor noastre de “nay-sayers” (eu așa le zic sfătoșilor care au o grămadă de motive pentru care ceea ce faci nu este bine)? Ți-am mai zis eu că unele persoane cred că au darul de a critica și că sigur e de la Dumnezeu. Ei bine, dacă ești o astfel de persoană (mă îndoiesc că ești pentru că aceștia nu-mi citesc de regulă blogurile) îți dau o veste: critica nu e de la Dumnezeu. Doar El judecă și are dreptul de a ne îndrepta și corecta. Treaba noastră e să avem grijă unii de alții și să avem încredere în abilitatea fiecăruia de a fi exact în locul în care are nevoie să fie. Pentru că acela ce caută soluții are urechile ciulite și ochii bine deschiși. Cei ce nu caută soluții vor lua ceea ce avem de spus ca fiind sfaturi nesolicitate și acestea nu au deloc sorți de izbândă, chiar dacă inițial s-ar putea să primim niște “îhî”-uri aprobatoare.
Zilele acestea am primit niște întrebări din partea echipei care m-au condus să meditez la ceea ce urmează a-ți povesti.
Voi începe prin a-ți aminti că nimeni nu este creat să trăiască la întâmplare: “Ce-o fi o fi” sau “Dacă e să fie, va veni”.
Iată cum ne încurajează Dumnezeu:
“Căci noi suntem lucrarea Lui și am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte ca să umblăm în ele.” Efeseni 2:10
Fiecare avem un scop, un destin și un blueprint care să se potrivească acestuia. Cu alte cuvinte, avem tot ce avem nevoie ca să fim tot ceea ce am fost creați să fim. Și nimeni nu știe mai bine asta decât inima noastră.
Dar intervin familia, societatea, prietenii (chiar și cei bine intenționați care încearcă să ne ghideze după înțelegerea lor) și ajungem adesea să ne abatem de la scopul nostru.
Povestea mea este cam așa: când eram o fetișoară mi se zicea că-mi șade bine în alb (și acum îmi place enorm). Și m-am gândit eu, cu mintea mea de clasa I, când am fost întrebați ce vrem să devenim, că aș vrea să fiu doctoriță. În felul ăsta aș purta mereu alb și s-ar fi potrivit perfect cu imaginea pe care mi-o formasem cântând acest cântec:
“Iată-mă! Tot eu cea veche!
Ochii? Hai, ce mai pereche!
Și ce cap frumos răsare!
Nu-i al meu? Al meu e oare?
Dar al cui! Și la ureche
Uite-o floare.”
Îti place și ție Coșbuc?
Revin. Ți-am mai zis eu că pe vremea aceea, copiilor cu nota 10 și șnur galben li se zicea că fie Medicina, fie Dreptul e de ei. Pentru că eu nu am memorie pentru legi și decrete iar cu istoria am fost mai puțin prietenoasă, mi-am zis: “Medicină să fie!”
Și pe bune că am muncit. După ce am terminat clasa a IX-a m-am pus pe treabă și culegerile mi-au ajuns foarte intime. Stăteam trează până pe la 3 dimineața uneori (în timpul zilei erau petreceri la noi și nu puteam învăța) iar sora mea cea mică mă “asculta” frecvent ca să nu pierd nici o virgulă din manualele de Chimie, Fizică și Biologie.
Bun! Am ajuns să dau la Medicină unde am intrat fără probleme, m-am menținut extrem de greu financiar (despre asta într-un alt blog), iar când am terminat mi-am zis: “Și acum? Nu știu sigur dacă vreau să fiu medic.”
Acele câteva luni petrecute în spital ca și medic au fost un chin. Nu mă conectam nici cu sistemul, nici cu medicii specialiști care nu pierdeau nicio oportunitate ca să ne umilească în fața colegilor și chiar a bolnavilor, nici cu toaletele fără hârtie igienică. Mă chinuia mult gândul că oamenii ar trebui să fie învățați cum să nu se îmbolnăvească. Acest lucru mi-a devenit atât de clar în ziua în care a fost nevoie de 4 asistente medicale să întoarcă un bolnav obez și cu toate bolile din lume asociate. Nimeni nu-l învăța despre credințe, despre cum să-și iubească corpul și cum să-l hrănească adecvat. Planul era să-i înmulțim pastilele ca să-l menținem în viață cât mai putem.
Îmi devenea din ce în ce mai clar că trebuie să fac altceva. Dar ce? Răspunsul nu l-am găsit înainte, ci DUPĂ ce am renunțat la practicarea medicinei.
Normal că am avut regrete, muncisem din greu. Normal ca am avut îndoieli, era mișto să poți spune altora că ești medic. Normal că am avut critici și am dezamăgit câteva persoane, mai ales pe mama care se mândrea peste tot cu fata ei de la Medicină. Ce să le spună vecinilor? Mama nu era rău intenționată, la fel ca majoritatea părinților pe atunci.
Vezi tu, curajul nu este ceea ce simți, este ceea ce faci! Nu m-am simțit curajoasă, ci am luat o decizie fiind încredințată că nu vreau să-mi petrec restul vieții făcând ceva ce nu-mi place.
Ceea ce simți trebuie luat în seamă în luarea deciziilor, nu neg acest lucru. Vreau doar să te încurajez să nu aștepți până simți curaj ca să te miști în direcția năzuințelor tale. S-ar putea să nu simți niciodată curajul să o faci. Astfel de schimbări sunt extrem de grele. Unora le provoacă inclusiv simptomatologie fizică, nu doar emoțională.
Schimbarea este foarte grea pentru că suntem făpturi orientate înspre ce ne este familiar, fie el bun sau rău. Apoi mai suntem influențați de traume din copilărie, gândirea limitativă a celor ce ne-au crescut, comparație, competiție nesănătoasă, preconcepții etc.
Merau am zis: “E greu să schimbi ceva, dar să stai nemulțumit/ă acolo unde ești (dacă ești ca mine), e și mai greu. Alege-ți greul!”
Înapoi la emoții. Am învățat că ele, deși trecătoare, sunt semnale că trebuie să schimbăm, să integrăm sau să învățăm ceva. Dacă fugim de ele (și unii dintre noi o facem foarte inteligent, voi scrie în curând și despre asta), se vor reîntoarce și într-o bună zi s-ar putea să vină val-vârtej peste noi și să ne cutremure tare.
Deci, dă-le atenția cuvenită, conștient/ă fiind că tu ești în control, nu ele. Am învățat recent să mă uit la ele ca un spectator, să le identific, chiar să le notez și să observ ce senzații îmi produc în corp.
Spuneam că schimbarea sau ancorarea permanentă la visurile și obiectivele noastre necesită mult curaj. Știm că frica nu e opusul curajului, pentru că nu așteptăm să nu ne fie frică ci facem ce avem de făcut, CU frică cu tot. Frica trebuie recunoscută, trasă la socoteală (te văd dar nu mă intimidezi până în punctul în care să mă întorc în zona de confort sau să îngenunchez în fața dorințelor celorlalți), trebuie documentată (în jurnal) împreună cu efectele ei asupra corpului fizic dar și emoțional. Trebuie identificat acel “în cel mai rău caz” și apoi trebuie să o etichetăm corespunzător drept “mincinoasă”, pentru că noi știm că “ce e mai rău” nu se întâmplă aproape niciodată. Altfel frica va trece dar s-ar putea să treacă și oportunitatea de schimbare dacă nu trăiești în prezent și conștient/ă.
A spune nu sau a pune niște limite persoanelor care se așteaptă să o iei într-o anume direcție când tu îți dorești altceva nu e ușor, dar e necesar dacă vrei să faci ceea ce-ți place și-ți aduce împlinire. Iar când faci ceea ce-ți place devii o persoană atrăgătoare, care-i va atrage pe cei ce-i vor fi inspirație și încurajare pe mai departe.
Ascultă-mă, toți au dreptul la o părere, chiar și “nay-sayer”-ii, dar și tu ai dreptul să nu-i asculți.
Obișnuiam să mă consum enorm la reacții negative la postări, bloguri etc. Asta pentru că voiam să fiu pe placul tuturor. Ce anomalie în gândire! Singura garanție în viață este că vei avea piedici și persoane care te vor critica, te vor batjocori, te vor lua peste picior, te vor bârfi, te vor răni chiar. Și Isus a avut și El a fost fără greșeală.
Învață să te protejezi, să pui limite sănătoase, să te distanțezi (poate temporar) de anumite persoane și situații și să te preocupi cel mai mult de încrederea ta în tine. Pentru că asta va atrage cel mai mult succes.
Nu ai nevoie de aprobarea nimănui ca să fii persoana care ai fost creată să fii. Onorează-te și onorează-ți Creatorul folosind toate resursele investite de acesta în tine.
Cu încredere în tine,
Carmen