Blog


O zi din viata unei mamici de 4

Stau la gura sobei (okok e șemineu, dar sobă sună mai bine) cu fiică-mea Melanie și povestim despre cum a decurs ziua de azi. Azi a fost o zi bună. Vă voi povesti de ce și cum pentru că astfel de zile pot fi recreate.

Multe bloguri scrise de mame conțin de obicei pățanii și greutăți ce adesea lasă doar sentimentul că e greu să fii mamă. Deși nu sunt de acord cu asta, nu voi desconsidera niciodată ceea ce simt aceste mămici. Doar vă zic că eu, dornică să nu îmi fie “doar” sau “atât de” greu, mi-am dorit o altă realitate și am pornit la lucru să o creez.

Alege-ți greul, zic înțelepții. În loc să îmi fie greu o viață întreagă, am optat pentru greul temporar de a mă învăța, apoi de a-i învăța pe ei, încă de mici, ce se așteaptă de la viață în familia noastră. Am învățat înainte să nasc CUM să alaptez, CUM să îmi fac zilele mai ușoare și previzibile învățându-i să doarmă, CUM să îi alimentez corect, CUM să îi stimulez suficient și să le dezvolt o dragoste pentru viață și pentru învățat… cum, cum, cum?
ATENȚIE: am de-a face cu “greu” în fiecare zi, însă greul zilnic, puțin, temporar nu îmi va defini nici ziua și nici mămicitul.

Dar să revenim la ziua despre care povesteam la început.

A fost o zi bună și scriu despre ea nu pentru laudă de sine ci pentru a încuraja mamele că, fără presiune, putem să avem zile perfecte.
Ziua mea a început pe la 5:30 când m-am trezit spontan (a se citi fără alarmă). Speram să mă trezesc la 5 dar nu am reușit. Mi-am propus pentru 2020 să dedic acea oră, înainte ca ai mei copii să se trezească, “lucrurilor cu greutate” gen rugăciune/meditație/lucrul cu mine, respectiv organizării zilei în curs. Și asta am și făcut. Mi-am pus mintea la lucru până când mi-a venit cafeaua caldă în pat (da, sunt o răsfățată).

Următoarea oră a fost “ora vijelie” cu 4 copii doritori de mic dejun (tot soțu’ a făcut terci de ovăz cu lapte de ovăz și sirop de arțar) și pregătiri pentru școală. Tati le-a făcut micul dejun, buni (în vizită temporar) le-a împachetat prânzul făcut de noi de cu seară, eu am numărat vitaminele și am aranjat grămăjoarele de haine pentru cei mici (nu fac asta mereu pentru că ai mei sunt super responsabili, dar azi așa am avut chef), am împletit păr de fetiță mică și am avut de-a face cu o situație de “anxietate” tot de la cea mică despre care am mai vorbit, dar iată povestea aici:

De dimineață, aia mică nu contenea să îmi spună cât de nefericită este ea când merge cu autobuzul la școală. A încercat o fentă, cum că, dacă ar avea un music player viața i-ar fi mai ușoară. Nope, nu a mers. #mommyknowsbetter.
M-am gândit rapid cum să o ajut, pentru că deja începuse să plângă și știam că anxietatea avea potențialul de a exploda dacă nu o luam de gât la timp.
M-am întors spre Meli și Julie și le-am rugat să îi dea câte un #bigsistertip.
Julia a sfătuit-o să se împrietenească cu "colega" de scaun și Melanie i-a spus că de obicei cărțile ajută #gofigure.
Câteva minute mai târziu, cu ghiozdanul în mână și o carte la subraț, a coborât scările. O vedeam încă tristă.
M-am gândit rapid și i-am propus să împrumute fularul cu sclipici, ăla special al lu' mami. I-au sclipit ochii. I s-a părut genială ideea. Apoi am adăugat: știi ce l-ar face și mai special? Să miroase a mami. Ce ai spune dacă am pune câteva picături din uleiul ei esențial preferat? Biiiiiig smile!
Câteva secunde și 2 picături de #Whisper mai târziu... mama happy, aia mică happy.

Am petrecut o altă oră să mă pregătesc pentru timpul cu echipa iar pe la 8:15 mi-am luat fetele mari în mașină (zona mea de confort) și le-am dus la școală. Pe drum ne-am rugat și am accentuat cât de mult vrem să facem măcar viața unei singure persoane mai bună. Fetele au pornit o ceartă pentru că una dintre ele, trezită cu ”fața la cearceaf” cum se zice, avea un început de zi nasol și uitase cum e cu self-controlul. Le-am ținut o predică rapidă despre cum cuvintele noastre devin ca o casă în care locuim și că ea are voie să aibă o zi nasoală dar nu e ok să ne facă și pe noi prizonierii temniței ei (mai mult despre asta în alt blog).

După ce le-am lăsat la școală cu săruturi îndesate și urări de “fii cea mai bună a versiune a ta azi”, m-am dus înspre sală cu Lady Gaga și Pink la maxim în boxe (înainte să îmi ridicați monument să știți că e prima vizită după câteva luni de leneveală și amânare). După o oră de stat acolo și transpirat excesiv (m-am ales cu o febră musculară glorioasă), am revenit acasă la întâlniri de biz timp de cinci ore consecutive. Nu, nu a durut pentru că am luat pauze suficiente cât să mă “hrănesc” cu apă și băuturi dătătoare de energie (iarbă de grâu, spirulină, alfa alfa, guarana etc.), plus nutrienții de la doTERRA.

După cele cinci ore am făcut o pauză mică să pregătesc cina. Buni făcuse deja, după instrucțiuni, șnițele fără gluten și risotto. Le-am pus la cuptor la încălzit și am făcut o salată din spanac și bunătățuri, după care am participat la o ședință de coaching în care am învățat despre fricile din spatele copleșirii (bună lecție, revin și cu ea).`

Pe la 18:00 a venit și timpul cinei, după care fata mea de 14 ani m-a rugat să îi pregătesc lapte cald cu miere (sarcină pasată la ea imediat) și să îi citesc cărțile pe care i le citeam când era bebe. Habar nu am care a fost motivul acestei cereri. M-a intrigat suficient încât am spus da. Cinci minute mai târziu, cu un Proseco în mână și 3 fete lângă mine, am citit timp de O ORĂ vreo 7-8 cărți de când erau ele mititele, mititele. Fi-miu s-a jucat o vreme cu soțu’ un joc de logică, dar ni s-a alăturat în momentul în care am ajuns la cartea pe care am citit-o de vreo 1546 ori când era el mic. Știa cuvintele pe de rost spre amuzamentul tuturor.

Apoi cea mijlocie s-a dus sus și și-a luat chitara cea nouă pe care și-a cumpărat-o în weekend din banii economisiți timp de 2 ani. Băiatul a făcut la fel cu un baby Taylor (tot chitară, da) iar Katie a luat aceleași cărți la rând, citindu-i-le de data asta cățelușei noastre, Goldie. Eu și Meli (cititoarele și scriitoarele familiei) ne-am îmbrăcat în pijamale asortate și ne-am pus pe scris: ea în jurnal, eu un blog, comparând notițe din când în când. Bucurie mare când toți pot face ce le place! Oh, să nu uit, tati supraveghea procesul muzical creativ.

Și așa am ajuns la ora 20:00 când toți mergem sus pentru ritualul de seară: spălat un funduleț și uns cu cremă (așa a picat :)), asigurat că se spală pe dinți atât cât ține “Happy birthday” și că folosesc ața dentară cum trebuie, făcut parada modei cu pjiamalele roșii asortate în timp ce apreciam arhitectura diferită a trupurilor (da, io și cele două fete mari), difuzor, rugăciuni, îmbrățișat toți ursuleții, devotionale, gâdilat, citit încă o carte, împachetat frumos în așternuturi, îmbrățișat din nou, pupat din nou... e greu când ai 4 cu 4 vârste diferite ;). Ce ziceam la începutul blogului?

După încă o oră de ritual de seară sunt epuizată și deși intenționez să mă relaxez cu ceva (carte, Netflix, blog), știu că sunt șanse să adorm înainte să mă apuc de oricare dintre cele menționate. Ceea ce e bine! Pentru că dimineață la 5 o iau de la capăt și tre’ să fiu în stare să zâmbesc. (Am reușit să termin blogul în aceeași seară, ceea ce e super mișto.) Când ei se trezesc și vin la mine, eu zâmbesc. No matter what. E ceea ce mi-am propus când am devenit mămică. Mereu să îi întâmpin zâmbind, indiferent ce simt și cum mă simt. Îmi iese în majoritatea zilelor.

Părințeala nu e ușoară dar poate fi simplă. Cel mai important e să nu educi momente ci principii, nu comportamente ci motivații ale inimii. Toate, toate se pot rezolva frumos când copii simt respect dar și autoritate în același timp. Se simt în siguranță și împuterniciți. Importantă e conectarea reală și responsabilizarea față de comportamentul și reacțiile lor, dar și față de fun-ul lor. Părinții nu trăiesc doar pentru copii. Terminați cu prostiile astea! Aduceți-vă aminte: copiii nu aud, ei VĂD. Te văd pe tine bucurându-te de viață? O vor face și ei. Vor avea aceeași apreciere față de viață și vor întâmpina ziua cu recunoștință după exemplul tău.

E un privilegiu a fi părinte și, ca orice lucru cu greutate, trebuie învățat. Parenting, Leadership, Sănătate... nu cred deloc că trebuie lăsate pe seama instinctului și a moștenirii primite. Trebuie asumate, învățate și lăsate să ne învețe și ele pe noi. Cu alte cuvinte, eu învăț despre parenting și parentingul mă învață pe mine. Și așa creștem frumos, împreună.

Te apreciez enorm că ai citit până la final <3

Carmen