Oct 3, 2019
Sunt mămică de patru și, deși nu sunt expertă în parenting (nu, nu am scris nicio carte despre asta și nici nu sunt vorbitor motivațional la conferințe de Parenting), am experiență imediat de 14 ani de mămicit (de patru ori) și copii cu care mă “descurc” să ies în lume, oriunde.
Când oamenii îmi spun că am avut “curaj să fac patru”, mă înfior. Nu e vorba de curaj aici, ci de o decizie asumată de a crea și modela patru omuleți (a se citi ființe iubite extravagant și învățate că lumea nu le aparține, ci că sunt parte dintr-o lume mare la îmbunătățirea căreia vor contribui și ei). Niciodată nu m-am gândit la curaj când am ales 4 (de fapt mi-am dorit mereu să am 5), ci la 4 oameni buni pentru lume.
În seara asta am avut o întâlnire cu o mămică din echipa mea (pe care o ador de altfel). E mămică de doi și-l așteaptă pe al treilea. M-a surprins o afirmație făcută de ea: “Trebuie să o iau de la capăt”. Și cum de obicei mă mănâncă limba la astfel de afirmații (sau orice fel de afirmații ce induc teamă, anxietate sau seamănă a resemnare), am zis ceva, nu mai știu ce. Cert este că am ajuns la veșnica întrebare: “Cum ai făcut să…?”.
Dragii mei dragi, INTENȚIA cu care pornești contează cel mai mult. Dacă v-aș învăța asta, v-aș învăța totul. Când pornești cu o intenție clară și ai așteptarea că ți se va da, creierul nostru e suficient de inteligent să găsească soluții și resurse. Întrebarea este nu ce fac eu, ci cum gândesc eu. Parol!!!
Niciodată, dar niciodată, nu am acceptat vreo afirmație în viața mea care sună a resemnare sau a “Asta e!”. Nu m-a învățat nimeni vreun truc supraomenesc de a face lucrurile să meargă în favoarea mea, însă am știut de la început că dacă îmi schimb mintea îmi schimb viața.
Înapoi la parenting și a-i învăța pe copii… orice: de la a dormi singuri în paturile lor, la a mânca exact ce gătești pentru ei și le pui în față, la a citi, la a călători bine, la a se juca frumos între ei, la a fi politicoși cu musafirii, la a-și face singuri temele când vin de la școală, la a învăța singuri limbi străine și instrumente (da, e lista noastră). Este 80% MINDSET. Știu, e greu a crede, dar ascultă-mă puțin!
În orice îi învăț pe copii, pornesc de la așteptarea că voi reuși dacă e important pentru familia noastră.
Nu iau cu ușurință rolul de părinte, țin la el tare. Știu că copiii nu vin cu dorințe și păreri preformate în lume, ci noi le formăm matricea. Primele călăuze suntem noi, după care intervin societatea și circumstanțele. Și aici îi învățăm la ce să ia aminte.
Mă asigur că ce e important comunic și cu soțul meu, ca să cădem împreună de acord asupra a ceea ce este negociabil și ceea ce nu este, precum și asupra consecințelor (la noi, tot ceea ce nu are consecințe pe termen lung e negociabil - la ce film ne uităm în seara asta, ce condimente punem în supică, unde mergem în concediu, etc.).
Mă mărit cu procesul și mă asigur că-i dau timpul necesar, fără să fiu dură cu mine însămi. De exemplu, a-i învăța să doarmă singuri, FĂRĂ să se chinuie plângând, e laborios. Odată ce am înțeles că voi avea nevoie să mă focalizez intens o perioadă scurtă de timp și că-i învățam un obicei bun, ce avea să ne dea tuturor independență, mi-am suflecat mânecile și m-am pus pe treabă (va urma un blog separat despre asta).
În funcție și de vârstă, mă asigur că comunic cu copiii. De la început i-am tratat ca pe ființe foarte inteligente și le-am explicat ce e important (întotdeauna principial și dacă se poate și cu citate din surse terțe), le-am explicat așteptările noastre, consecințele (fie ele naturale, fie cele hotărâte de noi ca fiind în conformitate cu gravitatea situației, vârsta și înțelegerea copiilor) și, cel mai important, am lăudat eforturile și am recompensat major reușita. Noi celebrăm toate lucrurile ce ne ies bine ca și familie. Ei se simt astfel plini de mândrie că au contribuit la bunăstarea tuturor.
Le aduc aminte constant, mai ales ca și avertisment. De exemplu, vreau să-i învăț să nu mă întrerupă când lucrez. Atunci când mă retrag în birou sau unde urmează să lucrez, îi adun laolaltă și le zic: “Mami are nevoie de 2 ore neîntrerupte de lucru. Mă bazez pe voi să vă amintiți unul altuia că ați promis că mă veți ajuta.” Apoi le spun ce câștigă din asta și ce pierd dacă o dau în bară. “Dacă în cele două ore vă jucați frumos, în seara asta ne putem uita împreună la un film, cu popcorn făcut în casă. Însă, dacă va trebui să las lucrul ca să vin să opresc o ceartă, atunci veți merge cu toții la somn cu 30 de minute mai devreme (și acum atenție), pentru că neascultarea poate fi cauzată de oboseală. Eu știu că sunteți copii buni și vreți să mă ajutați.” Și apoi îi întreb: “Fair?”
APOI îi pun să repete ce le-am zis pentru că vreau să aud dacă au înțeles așteptările mele.
Dacă după 2 ore totul a fost bine îi laud, dar nu superficial, ci le spun ceva semnificativ gen: “Pentru că voi v-ați jucat frumos mama a reușit să vorbească cu X și să ajute pe Y care avea o problemă gravă de sănătate, etc. În felul ăsta ați contribuit și voi la bunăstarea lor. Go team.”
Dacă nu a fost bine, mă voi ține MEREU de cuvânt. Sunt consecințe! Cu 45 de minute înainte de culcare voi zice: “Îmi pare rău că vă întrerup joaca, dar în 15 minute mergem la culcare. Îmi pare tare, tare rău! Aș fi dorit să nu trebuiască să facem asta, dar azi nu ne-a reușit. Poate data viitoare ne străduim mai mult”. Dacă plâng, insistă sau sunt triști, rămân pe poziții: ”Știu Katie, și eu sunt tristă că pierd 30 de minute cu tine în seara asta, dar astea sunt consecințele, am căzut împreună de acord, nu? Nu uita Kate, că mai important decât cele 30 de minute de stat trează azi, este ca tu să înveți să asculți și să faci ce ai promis că faci. Îți va fi de mare ajutor în viață”. Vă promit că nu se vor certa cu acest argument (trei dintre cei patru ai mei sunt foarte “căpoși”, așa că… știu ce spun :)).
Apoi reiterez regulile în toate felurile posibile: le scriu pe frigider, le reamintesc seara la somn prin rugăciune (“Doamne, te rugăm să ne ajuți să ne aducem aminte că atunci când mami lucrează trebuie să îi respectăm timpul și să ne jucăm cuminți”) și mai ales le reamintesc data viitoare. DAR ATENȚIE!!! Mereu mă voi aștepta că ei să facă ce le spun să facă. Dacă mă aștept ca ei să dea greș, așa va fi (self fulfilling prophecy). Cu zâmbetul pe buze le reamintesc “regulile”, le spun că eu cred în ei, că știu că e un proces de învățare pentru toți și mă aștept la ce e mai bun.
Dacă totuși dau buzna în camera în care lucrez, sunt fermă. NU țip, nu mă supăr, nu mă agit pentru că asta îi întărâtă și mai tare și îi face să fie creativi vis a vis de modul în care îmi pot “apăsa butoanele”. Zic un nu calm și ferm, dau din cap că nu, gesticulez și cu mâna și fața mea exprimă “nu e ok asta, conform înțelegerii noastre.” Nu ajută dacă eu mă pierd cu firea și mai ales dacă mă comport ca și victimă (iată ce îmi fac iar) ori încep să mă văicăresc pe același ton cu al lor (înregistrați-vă, vă rog, când corectați un comportament greșit al unui copil - vă promit că majoritatea fie se roagă de copii, fie se văicăresc în fața lor). Copiii au nevoie să știe cine e adultul în controlul situației și tre’ să fim în control și cu emoțiile noastre. Le comunic nevoia mea cu calm, le spun că îi iubesc și îi rog să părăsească camera pentru încă 45 minute (sau cât mai este). Dacă sunt mici, le explic timpul în “cântece”, “episoade”, etc.
Și ultimul pas: REPETĂ. Comunică așteptarea, explică consecințele, laudă orice progres, comunică din nou în întâmpinarea aceleiași situații, așteaptă-te la un rezultat mai bun, întărește regulile și repetă din nou. Cel mai important este să-i respecți și să comunici cu respect, dar să le comunici că reciproca e și ea valabilă.
În blogurile următoare voi reveni cu situații mai concrete. Sper să vă ajute experiența noastră și ce pare că funcționează la toți cei patru copii ai noștri.
Cu prețuire față de voi,
Carmen