Jan 28, 2022
N-am mai scris de mult timp. Nu am mai putut. A venit și vremea mea să nu mai pot și mă împac cu asta. E greu, că sunt un workaholic (am recunoscut într-un final), dar am reușit.
La vremea scrierii tocmai am anunțat o pauză foarte curajoasă dintr-un business care mă susține financiar într-un mod extraordinar. Am plâns, am ezitat, am avut coșmaruri, am transpirat, am amânat, am cerut permisiune și apoi am făcut-o. E o măsură temporară dar învăț să am autocompasiune la alt nivel. Îmi place să lucrez, mult de tot, dar o fac până la epuizare uneori și nu simt până nu simt. ;) Că eu nu obosesc. Am puteri “magice” de overachiever. Dar uneori suferă alții. Ca în exemplul de mai jos.
Zilele trecute a fost ziua de naștere a unei prietene bune, mamă și ea de adolescente. Și tot una din astea bune, care se sacrifică constant pentru familie și uneori uită de ea. (I-am cerut permisiunea să public, însă de la început zic, acest blog nu este despre ea sau fetele ei ci despre mine și ale mele adolescente și lecțiile ce ni le-am tras.)
Aveam deja ceva planuri făurite de ieșit în oraș în weekend dar, dis de dimineață, mi-a venit un gând. Să o așteptăm pe prietena mea (îi voi spune Ioana, pentru anonimat) cu mâncarea făcută de ziua ei. Zis și făcut. Îi sun soțul și-i zic de plan. Am crezut că suntem super bine organizați: hotărâsem meniul, făcusem lista de cumpărături pentru al meu soț, îl rugasem să facă pâine de casă că mi s-a stricat mașina de făcut pâine și eu nu mă știu cu aluatul de mână (iar el e super profi, nu glumesc, face cea mai pufoasă franzelă), scosesem rețeta de tort (numai la copt avem nevoie de rețete, în rest improvizăm mișto). Planificasem totul la minut și aveam să mă opresc din lucru la o anumită oră ca să pun țara la cale.
Apoi viața a intervenit. Am aflat că fie-mea aia pitică avea gimnastică în seara aia (deci amânam sosirea la ei, că planificasem în mintea mea o întâmpinare din alea cu sărit de după canapea cu confetti) și că Ioana mea va pleca mai repede de la serviciu, deci pierdeam timp din două locuri.
BUUUN. “Carmen nu te lăsa! Sună-l pe soțul Ioanei, sună-l pe soțul tău și hai să facem ajustări.” Îl trimit pe al meu la cumpărături și știind că nu are timp să ajungă la magazinul naturist l-am trimis aici mai aproape. I-am zis ce fel de paste îmi trebuie (voiam de alea mișto, făcute de mână, bio și neapărat din Italia) și i-am înmânat și restul listei strigând după el: “Neapărat brocoli să fie bio, dar cu pastele, do your best!”
Man, niciodată să nu-i zici omului “do your best” că dă cu virgulă. A venit acasă cu Barilla. M-am făcut roșie din cap până-n picioare și i-am zis să meargă să le returneze (nu am nimic cu Barilla și nici reclamă sau anti-reclamă nu vreau să fac, dar eu fac fițe la paste). Planul B era să fac două porții separate cu paste de la mine din cămară, că aveam dar nu erau de aceeași formă. Omu’ a înțeles criza și nu a stat pe gânduri. A băgat pâinea la cuptor, a luat plodul mic, l-a lăsat la balet și dus după paste a fost. Ca să vedeți cât de neputincioasă într-ale pâinii mă știe, a sunat exact la ora la care trebuia să o scot din cuptor ca să-mi aducă aminte. :)
M-am mai calmat un pic, sosul (cu ton și marinara, ceapă, usturoi, ciuperci și vin) era super delicios și aproape gata. Strig la Meli, care zisese că ajută cu tortul. Îmi zice că dacă pică testul la Chimie e vina mea. “La Chimie, fato?”, îi zic. “Tu știi ce tobă am fost eu la chimie? O ai în gene, nu ai cum să pici. Hai aici și ajut-o pe mama ta, că altfel pleacă la party în pijamale și nespălată.”
Omu’ prietenei urma să vină să mă ia mai devreme că aveam a găti broccoli (cu ciuperci și usturoi) acolo, la fel și pastele. Și urma să așezăm și masa că am aflat că unii soți nu știu unde sunt vazele și fețele de masă fancy.
Vine Meli, scoate tot ce are nevoie pentru tort din debara, când își dă seama că nu avem ZAHĂR! “Zahăr nu avem? Cum să rămână casa fără zahăr?” strig. “Și eu când fac duș? Sună-l pe tati, sper să mai fie la magazin!”
De data asta tati și-a învățat lecția. Auzind răspunsurile lui Meli mi-am dat seama că cerea detalii cu punct și virgulă vizavi de ce zahăr să cumpere.
Cu pâinea scoasă din cuptor, sosul gata, pus la pachet tot ce mai era nevoie de dus la petrecere, am realizat că mai am exact cinci minute pentru duș. Nu am reușit să usuc păru’. M-am dus cu el așa, zburlit. Prietena mea, drăguță cum e, m-a întrebat: “Tu ai bucle naturale?” “Nu, e părul spălat și înghețat de la ger” și am râs amândouă. Restul nopții a stat zburlit dar bine că a ieșit mâncarea bună că nimeni nu a observat.
A venit soțul prietenei, am încărcat tot în mașină și am întrat în fugă efectiv în casa lor ca să descărcăm bunurile și să ne punem pe treabă. Intru în sufragerie, aprind lumina în viteză și exclam bucuroasă, cu voce tare: “Unde e dulapu’ cu chestii mișto pentru masă?”
Și doar atunci observ fetele lui, adolecente, întinse (la somn) pe două canapele, TOTAL surprinse de o cucoană zburlită și grăbită. Stătuseră treze până noaptea târziu că aveau o săptămână de examene și acum se hodineau și ele. Ce a urmat nu e despre ele, ci despre adolescenți, hormoni, toane și adulți care urmau a fi tampon de nervi.
De jenă ce-mi era, nu am zis decat “Hello” și m-am pus pe treabă, în liniște credeam eu, ca să repar nefăcuta. Dar bursucii în ele se treziseră. Le auzeam ripostând, luându-l la rost pe tatăl lor că a adus “deranjul” în casă taman în mijlocul sesiunii de examene. În tot acest vacarm, a intrat și Ioana și m-a prins cu o farfurie în mână, nici gând de sărit de după canapele cu zâmbete frumoase și “Surpiză!”. M-am dus fuguța și i-am dat o îmbrățișare după care am lăsat-o pe mâna fetelor, parcă și mai supărate de data asta. Cred că am auzit-o pe una dintre ele zicând “De ce a venit?”
“Carmen, nu e despre tine! Nici măcar despre ele, ci despre o lecție bună. Ia vezi, poți?”
Am turnat un pahar de vin cu prietena mea care era ATÂT de bucuroasă și am întrebat-o cu toată sinceritatea dacă e mai bine să plec și să las păpica doar pentru ei. M-a asigurat că nu e cazul să plec și am ciocnit în cinstea ei. Soțul ei plimba cățelul, al meu era pe drum cu plozii și cu tortul. Glazura urma să o facem aici. Da, stai liniștit/ă că pun rețeta și aici.
Fetele au mai venit pe ici pe colo dar aveau niște privire intense - știi la ce mă refer, da? Alea de adolescente trezite dintr-un somn profund, parcă cu săgeți în ele. :).
Am terminat păpica și când au ajuns și restul ne-am așezat la masă. Un pic de atitudine mai era pe ici pe colo. Dar ne făceam că nu observăm. Prietena mea m-a întrebat cum să procedeze (știe că am scris o carte despre părințeală). Îți zic ce i-am zis ei și ce cred că trebuie să auzi și tu.
“Ioana, ești foarte dură cu tine pentru lucrurile pe care ai dorit să le faci când erau mai mici și nu ai reușit” (Știam asta din povestea ei. Fuseseră nevoiți să lucreze amândoi ore lungi și nu au petrecut atâta timp cât și-ar fi dorit cu ele când erau mici). ”Ai făcut ce ai știut și ce ai putut mai bine”, am continuat. “Dar acum compensezi excesiv și-ți măsori fiecare cuvânt ca ele să nu se supere. Lasă-le să se supere. Lasă-le să simtă emoția și adresează comportamentul care nu-ți place: aroganța, atitudinea că totul li se cuvine. Ele nu sunt fete rele, dar acest comportament este și nu le șade bine.” E ca o fustă până la genunchi în zilele astea dacă știi la ce mă refer. :)
Eram martoră a acestor atitudini și pe ici pe colo “ajutau” și ai mei. Mă mânca limba rău, voiam să intervin, însă știam că nu e treaba mea. Ce am făcut în schimb a fost că am încercat să mă conectez cu ele, să le pun întrebări despre examene, să empatizez cu statul noaptea târziu pentru învățat, să particip la a face o conversație interesantă, inclusiv pentru ele. Și da, să le includem. Și au început să-și schimbe atitudinea. Prietena mea s-a întors spre mine și mi-a șoptit: “Nu doar că nu s-au grăbit să mănânce și să plece la învățat, cum mă așteptam, dar au rămas mult timp cu noi la masă!” Amândouă am tras un high five în gând și am continuat conversația.
Dar nu am putut să nu mă gândesc la ce lecții trag eu pentru mine, pentru relația cu adolescentele mele și apoi, dacă Dumnezeu vrea să dau ceva mai departe, cum o fac?
Lecția nu a întârziat să apară.
A doua zi de dimineață, una dintre adolescentele mele a avut o stare care mi-a fost trigger. La scurt timp zbieram amândouă una la alta sub privirile amuzate ale lui fiu-meu că deh, el nu are hormoni de adolescent încă.
În timp ce discutam mi s-a părut că fata mea și-a dat ochii peste cap. Ori mie asta mi se pare un semn de obrăznicie sfruntată. M-am auzit gândind: “Cu MINE nu se vor purta așa adolescentele MELE.” Hopa! A devenit o treabă de ego. Mă auzeam vorbind și gândind într-un mod ce nu o onorează pe fiică-mea în timp ce ea mă ruga să o aud și îmi spunea că nu și-a dat ochii peste cap. A plecat la școală plângând.
În momentul în care a ieșit pe ușa mi-am amintit de ceea ce procesez eu acum din copilăria mea - vechi urme, răni zgândărite de prezent și retrăite adânc. Și apoi mi-au venit în minte câteva lucruri pe care le-am reținut din tot ce-am învățat de la terapeuți și din cărți: trauma nu e evenimentul în sine, ci modul în care l-am interpretat, dacă l-am asimilat sau nu, dacă am avut sau nu resurse să procesăm, astfel încât ea să nu rămână stocată în trup, suflet și să reapară până ai posibilitatea să o scoți și să o procesezi. Am ieșit desculță în plină iarnă să alerg după mașină să îmi cer iertare, dar nu am mai prins-o.
Am sunat-o și i-am spus că o iubesc și că-mi pare rău. Apoi i-am spus trigger-ul: am luat-o personal, am simțit că e despre mine și părințeala mea. Mai ales că scrisesem o carte, nu puteam să am o adolescentă care nu mă respectă. I-am zis însă ceea ce avea nevoie să audă: nu trebuia să generalizez așteptările mele de la adolescenți, trebuia să fi fost mai atentă cu nevoia ei, să o aud și să nu trag concluzii. Mi-a recunoscut că și atitudinea ei a fost greșită și a urmat o conversație plăcută care s-a încheiat cu “Îți mulțumesc că ești mama mea și sper să citească cât mai mulți părinți cartea ta, pentru că te pricepi”. :)
Lecția: judecă și vei fi judecat. “Ai mei niciodată nu ar…” și fac în următorul moment. Cauți o lecție și dacă chiar o vrei, ea nu întârzie să apară.
Mă întrebi dacă s-a meritat totul? ABSOLUT! Prietena mea mi-a mărturisit, pe parcursul cinei, că fetele ei o întrebaseră în seara precedentă ce-și dorește de ziua ei iar ea le-a zis: “Să nu gătesc”. Eu nu știusem asta, nici măcar soțul ei nu cred că știa. Dumnezeu însă știa. Și toată agitația, toate lecțiile și zdroaba au făcut-o pe prietena mea să zâmbească. Am avut o seară super faină care s-a încheiat cu scoaterea de la naftalină a unei Biblii mari, frumoase, cu o mare valoare sentimentală și cu afirmația: “Mă apuc să o citesc!”
Hai că putem! Să trecem cu bine peste încă o zi și apoi încă una, încă o lecție și apoi încă una, toate în dragoste și iertare.
Cu drag de tine,
Carmen
Ingrediente:
Ingrediente glazură:
Instrucțiuni:
Încălziți cuptorul la 200 C. Ungeți cu unt tava pentru tort bundt (din aceea circulară cu gaură în mijloc), apoi tapetați cu cacao.
Într-un bol mare amestecați toate ingredientele lichide, cu excepția apei. Separat, în alt bol, amestecați-le pe cele solide.
Adăugați ingredientele solide în cele lichide trecându-le prin sită și amestecând din când în când, ca să nu se formeze cocoloașe. Nu amestecați prea mult. Dați tava la cuptor pentru 30-35 minute sau până scoateți scobitoarea uscată din blat (știți voi cum).
În timp ce tortul se coace, amestecați ingredientele pentru glazură. După ce tortul s-a răcit, topiți glazura (fie la microunde timp de 2 minute, amestecând la fiecare 30 secunde, fie pe baie de aburi). Turnați glazura peste tort, ușor neglijent, căutând să obțineți o operă de artă. :) Decorați cu câțiva fulgi de cocos sau migdale feliate și prăjite. YUM!