Nov 26, 2021
Încep prin a spune că trăirea și exemplul nostru sunt cele mai importante. Indiferent ce-ți dorești pentru ei, dacă tu nu pui în practică, nu modelezi acel lucru, copiilor le va fi dificil să integreze. Nu uita că în primii ani copiii învață prin imitare. Nu zic că nu s-ar putea să ajungă acolo singuri, doar că le va fi mai greu.
De exemplu, dacă...
… e ca și cum ai bate apa-n piuă. Va rămâne o dorință a ta și va genera o disonanță mare în ei.
Copiii mei au crescut în România și la Biserică se vorbea evident în limba română. Ei s-au simțit mereu mai confortabili cu limba engleză așa că, deși apreciau comunitatea, partea de învățătură a rămas în responsabilitatea noastră.
Eu am să-ți povestesc experiența mea, sperând să găsești în ea mici fragmente care să te ajute și pe tine.
Eu nu am fost învățată despre Dumnezeu în copilărie. Dar am avut mereu o dorință lăuntrică ca El să existe. Cred că viața era atât de dificil de acceptat dacă nu era El acolo ca să facă lucrurile mai bune, după voia Lui, încât am ales să cred asta. Însă la Biserică ajungeam de două ori pe an, ca mai toată lumea și nu găseam acolo ceea ce sufletul meu căuta.
Voi scrie foarte pe scurt parte din testimonialul meu, rămânând să-l citești pe cel întreg într-o altă carte, una pe care sunt îndemnată de către mulți să o scriu.
Pe la vârsta de 14-15 ani mama a fost diagnosticată cu cancer terminal. Ni s-a spus în repetate rânduri că va muri, că nu mai are șanse să supraviețuiască și inclusiv “să-i găsim loc de groapă” (din gura doctorului, către mine).
Îmi amintesc și azi ziua în care am plecat spre spital crezând că sunt singura care poate să “negocieze” cu medicii pentru o trimitere la un spital specializat (cel din Cluj). Ajunseseră la urechile mele cuvinte și expresii precum “terminal”, “prea târziu”, “moarte” dar nu aveam a le accepta. Că dacă acceptam, asta însemna trei fete singure sau la orfelinat, renunțarea la o carieră spre care tindeam etc. Deși eram cea mijlocie, nu cea mai mare, știam că doar pe mine mă pot baza. Îmi aduc aminte că până și diriginta mea de atunci (frumoasa d-ră Gabriela) a venit la mine în vizită să mă încurajeze, pentru că auzise că voiam să mă las de școală ca să-mi “cresc” surorile. Acest episod venea după ani lungi de abuzuri, lipsuri și o copilărie pierdută (dar și despre asta în altă carte).
Deci mă duceam spre spital cu nasul sus, hotărâtă să-i spun medicului ce aveam în plan. Fac o mică paranteză ca să zic că eu mereu m-am considerat înaltă până când, recent, prietenii mi-au zis că sunt pișpirică. Am cerut să vorbesc cu medicul curant. Mama era în salon, lipită de pat de la hemoragii constante și inapetență. Slăbise de arăta ca mine. Pe vremea aceea, când chemai un medic la dialog era chin mare. Ei erau mici dumnezei iar tu un amărât care avea nevoie de ei. Iartă-mă, dar asta a fost experiența copilăriei mele. Aveam emoții de mi se uscase gura și inima mi-o simțeam în gât. Când a ieșit să mă întâlnească pe hol, m-a măsurat din cap până-n picioare cu superioritate. M-am dus înspre el și m-a întrebat cine sunt: “Ești singurul aparținător? Nu ești cam mică? Ce-ți pot spune ție?” “Sunt puternică și pot să ascult tot ce-mi veți spune pentru că într-o zi voi fi și eu medic. Deja mă pregătesc pentru asta.” S-a uitat la mine cu multă necredință (Dumnezeu să-l ierte pentru asta) și mi-a zis ceva ce nu o să uit niciodată: “Cancerul e prea avansat, a ajuns deja la os, deci nu mai avem ce face. E bine să vă pregătiți de înmormântare.” “Dar îmi dați vă rog frumos bilet de trimitere la Institutul Oncologic din Cluj?”, am zis eu cu voce stinsă. “Îți dau ce vrei tu, dar degeaba mergi. Mama ta va muri.”
Cu trimiterea în mână, întrebări de genul “De unde fac rost de bani pentru un transfer cu Ambulanța?” și ochii împăienjeniți de lacrimi mă duceam spre casă, când o mașină a frânat brusc lângă mine și un nene supărat (Dumnezeu să îl ierte și pe el) a țipat la mine: ”Ești proastă? Nu vezi că traversezi strada pe unde nu trebuie?” Am ajuns acasă, unde am spus surorilor și concubinului mamei (care stătea în bucătărie plângând de când aflase de boala mamei) că totul a fost ok. “Medicul m-a asigurat că totul va fi bine.” Nu mă întreba de unde am avut puterea asta. Însă, în seara aia, după ce m-am asigurat că toți dorm (aia mică era trează, aveam să aflu mai târziu), am trântit genunchii de pământ, în fața singurei icoane din casă, și am zis așa: “Dacă ești adevărat, o vei vindeca pe mama iar eu voi face cu viața mea ce vrei Tu.”
Mama trăiește și azi. Povestea vindecării ei o voi spune cu altă ocazie pentru că s-au întâmplat multe miracole de-a lungul timpului.
Ani mai târziu, în timpul unui studiu biblic cu studenți, l-am auzit pe Dumnezeu zicând: “Mai ții minte de promisiunea ce mi-ai făcut-o?” Uitasem complet! Probabil te întrebi: “Cum adică ți-a zis Dumnezeu?” Ei uite așa: a fost ca un gând trântit în mintea mea și care m-a năucit!
Și apoi mi-am zis așa. Ceea ce văd în jur că înseamnă Dumnezeu pentru oameni nu mă satisface. Vreau să vorbesc personal cu El și să-l iubesc din inimă sau deloc. Nu vreau să iubesc o entitate, “ceva, acolo sus”, necunoscut. Vreau să-l știu intim dacă tot aleg credința. A fost lung procesul și abia aștept să-l descriu mai pe larg, dar pentru a puncta ce am nevoie să punctez aici voi zice că fix așa m-am rugat pentru copiii mei, de când s-au născut: să aibă dorința de a se conecta cu o Persoană și de a auzi direct de la El. Biblia e plină de astfel de istorii și când am hotărât să cred în El, am hotărât că voi crede TOT ce scrie în Biblie, nu doar ceea ce mi se părea mie credibil.
Când s-au născut copiii, i-am dedicat lui Dumnezeu. Am simțit că sunt ai Lui, că îmi sunt cele mai frumoase daruri dar “cu împrumut” cumva, rolul meu fiind să-mi aduc contribuția în creșterea lor în oameni mari.
Am decis că tot ce știam eu despre părințeală trebuia dezvățat ca să pot învăța împreună cu El. Mă rugam doar, fără să mă chinui, iar El trimitea înspre mine cărți, mentori etc.
Cel mai important mentor pentru mine a fost un pastor din Australia, Jon Nairn, care mi-a zis o dată: “Carmen, noi suntem trup, suflet și duh. Și Duhul Sfânt sălășluiește în noi dacă îl invităm. Iar El nu vine ca și bebeluș, apoi copil, apoi adult. Duhul Sfânt e Duhul Sfânt. Când te rogi peste ei în fiecare noapte cere-i Lui să-i călăuzească și să le vorbească.”
Cred că Dumnezeu nu se “învață”, se “trăiește”, se experimentează. Când zic că nu există copii răi eu cred asta din toată inima. Dacă suntem chipul și asemănarea lui Dumnezeu, dacă El a suflat viață în noi, suntem buni. Păcatul va rămâne mereu o ispită și ne va îndepărta de El. Dar tratează-i mereu ca pe niște sfinți până când “sfântul din ei” își amintește cine este. Dumnezeu este o persoană și El este dragoste.
Sper să-ți ajute experiența mea. Această învățătură se începe pe genunchi. Poate ai nevoie tu însăți să vorbești și să te “reglezi” cu El. În El nu este vină și rușine, așa că pleacă-ți inima cu încrederea că El nu doar că te va auzi, îți va și vorbi.