Blog



Protejează-le inocența

Toată lumea vorbește zilele acestea despre educația sexuală și cât de importantă este ea în școală. Eu voi veni și-ți voi spune că, dacă îi învățăm pe copii moralitatea și apărarea valorilor și limitelor personale, s-ar putea să fim mai câștigați. Iar aceste lucruri se învață acasă.

Acest blog nu este doar despre educație sexuală, ci despre expunerea copiilor - cât, când și cum o facem?

Când vine vorba de părințeală, am ales să păstrez inocența copiilor cât de tare am putut, chiar dacă asta însemna că nu erau la zi cu idei legate de sexualitate, droguri, prostituție, seriale care promovau asta etc. Nu sunt împotriva educației, firește, însă am decis că toate au timpul lor. Supraexpunerea îi desensibilizează pe copii până în punctul în care totul devine acceptabil. Am o vorbă: dacă sunt suficient de mari să întrebe, sunt suficient de mari să înțeleagă. Ei bine, i-am lăsat pe ei să decidă când sunt curioși vizavi de aceste lucruri.

Îmi aduc aminte când Meli a venit de la școală în clasa întâi, expusă fiind la o discuție între colegi despre sex, pe care nu o înțelegea. După ce am lăsat să treacă șocul inițial (sexul nu era frumos reprezentat de către colegii ei de clasa 1), i-am spus că sexul este un lucru minunat creat de către Dumnezeu ca să ne bucurăm de el într-un anume context. Când a pus întrebări, i-am răspuns într-un mod firesc, urmărind mereu limbajul trupului ei, ca să mă ghideze legat de cât de departe să merg. Nu a fost foarte curioasă, poate datorită modului firesc în care am pus problema cu ea. Păpușile erau mult mai atrăgătoare și s-a întors bucuroasă la ele.

Tot Melanie, dar de data asta în clasa a treia, a fost expusă accidental unui serial cu un cuplu homosexual (acest blog nu este despre homosexualitate, deci nu vreau comentarii despre asta ci despre expunerea ei, fără voia mea). Avusese un sleepover cu prietena ei cea mai bună, a cărei mamă era director de școală. Nici nu mi-am închipuit că ar fi fost nevoie de setarea limitelor în cazul ei. Se face însă că Amelia (acesta era numele ei) era mezina familiei, în timp ce Meli era cea mai mare - deci clar contează ordinea nașterii din punct de vedere al expunerii. A venit acasă “deranjată” de ceea ce văzuse și avea multe întrebări. Atunci am avut o discuție mai serioasă despre sex - “THE talk” - cum îi zice. Am ales să o fac doar eu, considerând că părintele de același sex e cel mai potrivit pentru această discuție însă am întrebat-o dacă are întrebări și pentru tati. Conversația a fost ghidată de întrebările ei.

Prin clasa a cincea a avut o petrecere acasă, de ziua ei, la care invitase o mână de fete din clasa ei. Se uitau la un film (PG de altfel) unde era menționată la un moment dat marijuana. Cu toată inocența ei a întrebat: “Ce e aia?”, la care fetele au râs de ea. Am oprit filmul și am vorbit cu ele despre bullying și despre respectarea ritmului și limitelor fiecăruia. Apoi, în privat, i-am zis lui Melanie că sunt mândră că ea nu știa. Copiii nu trebuie să știe totul prea devreme.

În generală (dar și acum în liceu) copiii se abțineau de la a înjura în fața ei. Nu le-a impus ea asta, firește. Deși era dezghețată și fun, ea nu înjura deloc iar când alții o făceau urma o grimasă evidentă sau uneori părăsirea discuțiilor. În timp au învățat că nu se înjură de față cu Meli. Aici îmi seamănă. Limbajul vulgar a fost mereu un turnoff, de când mă știu.

În preajma Halloween-ului, anul acesta (16 ani) era singură într-o zi și am întrebat-o dacă vrea să invite o prietenă la ea. A zis că nu, deoarece toți sunt la petreceri. Am întrebat-o de ce nu a mers și ea. “Pentru că am întrebat și toate implică droguri și alcool. Am preferat să nu mă duc.”

Acum să vă zic despre Melanie și altele: e una dintre cele mai ambițioase (și arțăgoase aș spune) adolescente pe care le știu. Până la 16 ani a reușit să aibă rezultate academice impresionante chiar și pentru mine, camera ei e mereu organizată, face singură cursuri online despre dezbate (retorică), a studiat pian ani de zile doar din disciplină (și-a dat seama la un moment dat că chiar nu îi place și s-a oprit), e cel mai bun babysitter (dar NU pentru fratele și surorile ei, pe care prefera să-i mămicească :)). Anul trecut s-a hotărât că vrea să fie mai atletică și s-a apucat de tenis, de care s-a ținut cu sfințenie. Nu a reușit să ajungă până unde a vrut în acest sezon și a fost dezamăgită dar și-a gestionat dezamăgirea bine. Are un autocontrol extraordinar când vine vorba despre folosirea telefonului/tehnologiei, nu-l ia niciodată-n cameră așa cum am discutat când l-am cumpărat (rareori cere permisiunea când are nevoie să-l folosească pentru școală). Este harnică în casă: acum câteva zile a sunat-o pe prietena ei cea mai bună și împreună au făcut trei torturi (au vrut un tort cu trei etaje, dar în realitate au făcut un tort de mere, unul de bostan și unul de morcov și le-au pus unul peste altul :)). Le-a luat câteva ore bune de muncă. Prietena ei nu a putut să stea până la final dar lui Meli nu i s-a părut corect să mănânce singură “rezultatul” final deci l-am rugat pe tati să o ducă acasă la ea după ce termină, să-i dea și ei jumătate din "avere", mai ales că avea și musafiri la cină! Tot Meli se ceartă cu mine și-mi spune când fac sau spun ceva ipocrit. Vrea sa dea la Drept și deja a început procesul de aplicare, citește câte o carte pe săptămână sau mai mult, cărți precum “How to win friends and influence people” (“Secretele Succesului”) de Dale Carnegie și nu are nicio problemă să-mi arunce câte un citat dacă mă prinde cu “vreuna”: “Mami, nu ai spus tu că nu trebuie să facem pe nimeni să se simtă prost, chiar dacă avem dreptate?” “Help people save face” e unul dintre principiile de acolo.

Știind ce personalitate puternică are, mi-a fost ușor teamă de o adolescență turbulentă. Dar ne-am pregătit. Când avea 9-10 ani am început să vorbim despre adolescență și despre cum aș vrea să avem grijă de relația noastră, că voi continua să-i fiu mamă și nu prietenă (încă). Când aveam un conflict îi aduceam aminte de înțelegerea noastră și cât e de ușor să cazi în capcana “așa sunt adolescenții” dacă nu ești atentă. Am avut vreo trei certuri explozive însă după aceea am învățat amândouă când să ne ținem gura și cum să spunem ce avem de zis, ca să ne putem auzi. Își cere iertare mereu când își dă seama că a greșit (sper că fac și eu același lucru), știe să ofere complimente sincere și nu superficiale, împărtășim dragostea pentru haine (la lungimea fustelor ne mai înțepăm :)), o coafură și o manichiură bună, cafea și NYC (Broadway shows și un restaurant franțuzesc bun). Mai nou mergem la sală împreună.

Nu a avut niciodată un prieten dar mi-a mărturisit că-și dorește curând, însă nu pe oricine. Vorbim despre orice acum, la vârsta asta, inclusiv despre sex. Oh și vrea să locuiască în Paris câțiva ani. Mă bucur că împărtășim iubirea pentru “Paris, Paris.”

Mi-e drag cu și de ea.

În concluzie, nu aș face nimic diferit. Prefer ca ai mei copiii să fie ușor luați la mișto că “nu sunt la curent” cu ultimele subiecte hot, să-i învăț să-și gestioneze sentimentele de inferioritate sau inadecvare vorbind despre ce ne face cu adevărat valoroși (sau mai degrabă CINE), să le apăr inocența cât pot, să fiu mama “cu reguli mai stricte” dar la care știu că pot veni mereu, să știu să le fiu mămică și să nu caut a le fi prietenă prea devreme, să caut să înțeleg preocupările lor dar să fac distincție între cele cu adevărat importante și cele fără nicio consecință pe termen lung și să mețin deschise porțile comunicării sincere și ziditoare.

Tot ce ține de viață și moralitate e treaba noastră, nu a școlii. Dacă am avea și profesori care să ne susțină în această “luptă” pentru păstrarea inocenței lor, care să-i ajute să facă distincție între cool și imoral, ar fi ideal. Uneori ne putem alege influențele din viața lor și acolo unde putem, trebuie să o facem. Dar “acasă” va fi sau ar trebui să fie cel mai în siguranță spațiu pentru a fi ei înșiși, cu bune și grele. Însă eu nu am picat în capcana de a da aceeași importanță pe care o dau ei, la vârsta asta, unor chestii efemere. Fără să le discreditez nevoia, le-am arătat cu dragoste, de ce a fi loiali chemării lor pe termen lung, deși poate mai greu acum, îi onorează cel mai mult. Viața lor e prețioasă și nu e la întâmplare. Și pentru fiecare scop pentru care am fost creați, Dumnezeu ne-a dat un “set” de aptitudini, trăsături și chiar încercări, ca să putem experimenta bucuria de a trăi ceea ce am fost creați să trăim și să înfăptuim.

Cu drag de tine,

Carmen