Blog



Un mare om

Azi mi-a fost dat să stau de vorbă cu un mare om.

Mi-a fost recomandat să “dau de el” acum câteva luni, ne-am scris dar nu am reușit să ne conectăm, în parte și din cauză că amândoi suntem ocupați, dar și datorită diferenței de fus orar.

Acum câteva zile am “profitat” de un mesaj primit de la dânsul de ziua mea și am cerut acest cadou: o discuție pentru a învăța de la el.

A refuzat un podcast sau orice fel de expunere pentru că își dorește anonimatul dar mi-a acordat un interviu face-to-face (eu eram încă în pijamale) și mi-a dat permisiunea să public lecțiile învățate de la el și unele pățanii inspirante dacă îi păstrez anonimatul.

Vorbesc cu mulți oameni care își doresc succes fără să fie siguri de ce anume își doresc. Cei mai mulți dintre cei care au reușit să facă ce și-au propus nu au plecat cu o dorință de succes. Mulți au trebuit să supraviețuiască (cum e cazul și acestui domn dar și al meu), unii au dorit să-și depășească condiția, alții să ofere binecuvântări și să schimbe vieți în jurul lor. Succesul vine când faci cu consecvență ceea ce-ți place și aduce plus valoare celor din jur.

Acest domn a fost respins de mama sa în momentul divorțului părinților, la vârsta de 6 ani, pe motiv că semăna cu tatăl său. Tatăl l-a crescut singur timp de 4 ani de zile până când s-a recăsătorit cu o doamnă care, din motive religioase (of ce ciudă mi-e), a fost foarte strictă cu el și fratele lui vitreg, astfel încât la vârsta de 14 ani au început amândoi să lucreze de la 6:00 până la 22:00. Dânsul îmi povestește cu seninătate (adică fără ranchiună) că se simțeau ca niște “pușcăriași”. Precizez că este doar cu un an mai în vârstă decât mine.

După mult stres și multe traume adunate, la 15 ani și jumătate a fugit de acasă. Nu i-a fost ușor. Cu aceeași seninătate îmi povestește cum lucra orice ca să-și plătească chiria, locuind inclusiv într-un coteț de porci. Mânca “pâine cu pită” (am zâmbit) sau pâine cu muștar uneori. Acesta era prețul independenței, dar mi-a mărturisit că nu a fost niciodată dator.

La 17 ani a fost abordat de un grup de rromi și invitat la București să vândă - de la covoare, la tigăi de teflon etc.

Avea așa un drag de oameni și știa așa de bine să le vorbească încât, mărturisește dânsul, a ajuns să câștige într-o zi cât căștiga tatăl lui într-o lună. Din nefericire nimeni nu îl învățase cum să economisească sau să se îngrijească de ceea ce avea, deci “cum veneau așa se și duceau”, mi-a zis zâmbind.

După ceva timp se reangajează și ajunge să câștige la fel ca tatăl său. Asta nu-l deranja pentru că, îmi spune el, “banii nu au fost niciodată obiectivul meu”. Câți erau, atâția erau. Însă ceea ce îl face diferit este că orice loc de muncă are, ajunge în scurt timp să-și facă meseria mult mai bine decât cel mai bun angajat sau decât toți laolaltă.

Fac o mică paranteză să adaug că atunci când l-am invitat la discuție mi-a zis: “Carmen, să nu te aștepți la cine știe ce de la mine. Eu sunt un om simplu, fără educație. Am absolvit 8 clase și atât. În rest m-a învățat viața. Nici cărți nu citesc.

I-am zis cu un zâmbet în colțul buzelor că eu aștept mult de la toți cei ce mă-nconjoară. Dar nu în sensul în care își imaginează el. Eu știu că toți suntem opere de artă create cu sens și scop, doar că uneori avem nevoie de ajutor să dăm jos straturile de vânătăi pe care le vedem în oglindă și care acoperă priveliștea frumoasă care suntem de fapt.

Nu, nu sunt ușor dezamăgită”, am continuat, “când oamenii nu fac ceea ce mă aștept să facă, sau se păcălesc și se auto-sabotează”. Fiecare e acolo unde își dorește să fie.

A continuat discuția spunându-mi că uneori merge la bancă cu papuci chinezești de 2 lei și tricou simplu și primește tratament de 2 lei, ca mai apoi, când doamnele de la bancă îi deschid contul, să le treacă broboane de sudoare și să-i ofere câte-n lună și în stele: “Cafea? Suc? Apă?”

Îmi spune că e o lecție pe care le-o dă cu bucurie, “căci oamenii trebuie tratați pentru ce valorează ei, nu contul lor în bancă”.

Pentru că a venit vorba de cont în bancă, acest domn a plecat din job în job (nu-și găsea locul) până a ajuns să facă un business în care a excelat în 4 luni câți alții în 4 sau chiar 40 de ani. Detaliile nu le includ că nu aș vrea să-i dezvălui identitatea și dacă-l recunoști apreciez discreția ta pentru a-i onora dorința de anonimat.

Ce e cel mai important este generozitatea acestui om (mi-a spus cum a contribuit cu ceea ce a făcut), smerenia lui (mi-a zis că își păstrează anonimatul pentru că altfel simte că îi fură gloria lui Dumnezeu) și modul în care a făcut mereu mai mult decât i s-a cerut, în orice domeniu de activitate.

I-am spus că mi se pare interesant că vorbim despre asta pentru că tocmai ce am scris un blog despre subiect, ce urmează a fi publicat curând, blog născut dintr-o discuție cu fiica mea de imediat 16 ani.

Mi-a spus să transmit câteva lecții colegilor mei de business:

  • Muncește din greu, mai ales la începutul carierei/business-ului: “Uneori lucram și 16 ore/zi iar soția îmi aducea mâncarea pe tavă.” Muncește ÎN FIECARE ZI. Consecvența își are rostul ei.
  • Tratează toți oamenii cu respect și nu eticheta după aspect și posesiuni.
  • Trăiește cât de simplu poți și fii generos.
  • Fii un exemplu în business-ul tău. Mi-a zis că simte așa o repulsie față de cei care scriu cărți motivaționale dar care au eșuat în toate business-urile lor.
  • Reinvestește în oamenii tăi și în societate o mare parte din câștig (în cazul lui mărturisește că la început reinvestea 80-90%).
  • Visează imposibil de măreț.
  • Nu glorifica banii, ei nu sunt decât unelte.
  • Nu te gândi la pierderi ca la pierderi ci ca la oportunități de a crea ceva nou (există un potențial nemăsurabil în noi).
  • Ține-te de cuvânt.

“Cel mai simplu om”, cum se numește el, mi-a dat speranță mare. Când l-am întrebat ce înseamnă simplu, mi-a zis zâmbind: “Să mă amestec în mulțime”.

Am vorbit și despre talanți și despre ce ne este dat fiecăruia. În cazul meu, îmi doresc și știu că sunt chemată să fiu în fața oamenilor și am năzuințe mari pentru viitor, nu atât pentru mine, ci pentru comunitățile cărora mă simt chemată să slujesc. Viața mea nu e a mea, căci ar fi plictisitor să fie așa. Când a auzit asta și o parte din visurile mele (le veți afla și voi în viitor) mi-a zis că speră să colaborăm într-o zi.

Cea mai mare bucurie a mea este să cunosc astfel de oameni, să învăț de la ei și să ne luăm braț la braț ca să construim frumos împreună.

Azi am primit cel mai frumos cadou: încrederea că Dumnezeu nu a terminat cu mine, cu noi și că există un viitor, deși neclar acum, care ne invită la creștere și la a schimba vieți. Necazul e că atunci când suntem prea îndreptați înspre noi (cum e cazul în această pandemie), nu vedem acel viitor strălucitor ci vedem doar dezastre. No more! Să ne uităm înspre afară și să ne aducem aminte cine este Dumnezeu!

Să fiți binecuvântați cu un job sau o carieră care slujește și vă face plăcere să îl sau să o faceți!

Carmen