Blog



Bisericuta din lemn

Aseară eram în birou și mă uităm la fundraiserul creat de ziua mea pentru biserica de lemn din New Jersey. Eram foarte bucuroasă de rezultate și împărtășeam bucuria mea cu Meli (cea mare a mea): "Ce dar frumos Meli, să fi strâns atâția bani pentru bisericuța din lemn".

Inițial îmi propusesem $500, dar după ce am depăsit suma m-am ambiționat la $1000 și mi-am propus să dublez suma. Nu e mult, știu! Probabil abia acoperă o grindă din aia miștoacă, tăiată custom size.

Vă mai zic o dată povestea.

Acum câteva luni de zile eram jos de tot. Simțeam că făcusem tot ce ține de mine să mă ridic, când prietena mea Adina (preoteasă) mi-a sugerat un duhovnic.

Nu știam că este preoteasă când ne-am reîntâlnit - fusesem prietene în copilărie. Eram într-un zoom cu ea și echipa ei când una dintre fete i s-a adresat cu "Doamna preoteasă". Inițial am crezut că e o figură de stil, poate se referea la mine (glumesc) dar când am văzut că insistă, am întrebat: “Cine e preoteasă aici?" Și secretul a ieșit la iveală.

"Floricele pe câmpii" e specialitatea mea... ca să vedeți unde ajung cu această poveste. :)

Ziceam că Adinuș mi-a spus că am nevoie de un duhovnic și mi-am adus aminte că de multe ori am condus pe lângă o biserică ortodoxă românească. Dar eram plină de prejudecăți (dragile mele noi prietene, nu mă judecați, vă rog): "Sigur sunt doar băbuțe cu batic legat în față și un preot cărunt care zice niște cuvinte pe care oricum nu le înțeleg, ce să caut eu acolo?" (Nu am nimic cu doamnele în vârstă, dimpotrivă. Cele ce mă știu, simt afecțiunea mea pentru ele imediat, doar că nevoia mea de atunci era alta, să mă conectez cu persoane de vârsta mea).

Și am tot condus pe lângă bisericuța de lemn, fără să mă opresc.

Dacă nu o știi pe Adinuș... e foarte convingătoare. A insistat. De fapt nu, mi-a zis cât de mult a făcut pentru ea experiența în biserica ortodoxă în momentele grele.

Așa că, într-o zi, în drum spre casă de la o ALTĂ biserică i-am zis omului meu să oprească acolo (sunt și ușor snobissimă, recunosc și mă tratez). A oprit în fața bisericii și cum Dumnezeu are un simț al umorului DEOSEBIT, pe trepte era o doamnă distinsă, frumoasă (am aflat ulterior că e lider de ceva comitet, nu mă întreba că nu țin minte din astea) și un domn la fel de distins care nu era altceva decât doctor în științe. Asta da lecție! Deci de la bătrâna cu batic.... în fine. M-au întâmpinat cum numai românii știu să o facă: cu cel mai mare zâmbet și un bun venit.

Am plecat de acolo cu numărul de telefon al preotului și cu gândul că am să-l sun eu cândva: "Ăștia au fost cool, da' preotu' cine știe cum va fi!"

Dar cum disperarea ne împinge la acțiuni disperate i-am scris un mesaj a doua zi. M-am gândit că-mi va răspunde într-o lună, că bătrân cum o fi nici telefon nu are sau poate nu vede de la sprâncenele groase. Nu fac mișto, ca să vezi prejudecăți și da, inserez nițel umor pentru lecturare ușoară. :)

Mi-a răspuns imediat, scurt: "Hai azi pe la Biserică, eu sunt oricum acolo.”

"Super”, mi-am zis. "Un preot care stă mereu în biserică. Se roagă toata ziua? Cu ce să mă îmbrac?"

M-am suit în mașină ușor sceptică. Dar sincer îmi era greu, lăsând gluma la o parte, foarte greu! Și deși știam că doar Dumnezeu mă poate urni de unde sunt, recunosc că speranța mea era jos de tot. Dar așa sceptică cum eram, m-am dus.

Am parcat pe pietriș și m-am așezat pe o bancă așteptând să vină bătrânul.

Vâd un om tânăr venind spre mine, îmbrăcat cu pantaloni de lucru și tricou branduit de la ceva firmă de contrucții. Avea și ceva unealtă agățată de pantaloni, nu știu dacă era ciocan sau altceva. În fine, oricum nu le știu numele. Credeam că vine să mă ia la rost că nu am parcat unde trebuie.

În schimb are un zâmbet smerit și cu mâna întinsă îmi zice că este preotul Ionuț.

"Stai, dar nu arăți a preot", zic eu în minte. ”Nici numele nu e de preot, nu trebuia să te cheme ceva complicat, gen Vicențiu?”

"Oh, îi răspund eu încurcată. Și cum să-ți spun?" Era clar mai tânăr decât mine.

“Zi-mi cum vrei, deocamdată suntem prieteni.” (Deocamdată era distanța dintre prieten și duhovnic.)

S-a așezat pe bancă lângă mine și nici nu a mai trebuit să mă îndemne că am început să turui ce mă doare. Era așa o prezență dumnezeiască acolo.

Dupa ce m-a ascultat, mi-a zis că a mai auzit din astea. Nu părea impresionat.

"Hei”, zic iar în gând, “tu ai auzit ce ți-am zis?"

Se ridică și zice:"Hai să-ți arăt biserica". Și mi-a făcut turul bisericii din lemn ca și cum nu-i confesasem cea mai mare durere care a existat vreodată (nu, nu e nepăsător deloc, e doar înțelept. Citește mai departe).

Mi-a zis viziunea lui, cum L-a chemat Dumnezeu să construiască această biserică, ce sacrificii au fost necesare, câtă credință, câte minuni (mi-am adus aminte de Meșterul Manole). Câteva minute m-a făcut să uit de mine. Nici o secundă nu am simțit aroganță (pentru că era prima biserică de acest fel în State), ci doar smerenie și dragoste față de comunitatea pe care o păstorea.

Mi-aduc aminte că încă aveam parosmie, deci nu deslușeam bine mirosurile. Dar am simțit mirosul de lemn și un alt iz dulceag - aveam să aflu mai târziu că mirosea a Tămâie din altar. Apoi am mers în biserica “veche” unde am vorbit și cred că ne-am și rugat (nu mai țin minte).

Tot ce știu este că după ce a empatizat cu situația mea mi-a zis: “Treci la treabă, Carmen și lăsa lucrurile să se așeze.”

“La treabă?” zic iar în gând. ”Tu știi ce ocupată sunt eu?” Dar sunt curioasă și îl întreb la ce treabă se referă.

“Îți dau o provocare: caută-mi 10 oameni care să vină să lucreze la biserică timp de 1 zi.”

Am zâmbit. “Doar 10?”, am zis în sinea mea puțin îngâmfată. Și am acceptat invitația. Ți-am zis că e înțelept?

Am plecat mai ușurată dar cu o nouă “povară” pe inimă. Nu am știut atunci că Dumnezeu mă însărcinase să fiu unul dintre cei ce pun umărul acolo.

Am ajuns acasă. Preotul nu știa că soțul are firmă de construcții, așa că am trișat.

“Honey, cât mă costă să angajez 10 oameni de la tine pentru o zi?”

I-am scris apoi preotului: “Am cei 10 oameni, când ai nevoie de ei?”

“Carmen, întâi avem nevoie de $30.000 ca să putem cumpăra materiale.”

În zilele ce au urmat am fost martoră la viziunea, rugăciunile, speranța, încrederea unui om a lui Dumnezeu că ceea ce El a început va duce la bun sfârșit.

“Domnul va sfârși ce a început pentru mine. Doamne, bunătatea Ta ţine în veci: nu părăsi lucrările mâinilor Tale.” Psalm 138:8

Îmi zicea: “Asta nu e biserica mea, Carmen, e a voastră”. Da, m-a inclus și pe mine și nu mică mi-a fost uimirea când mi-a zis: “Hai aici când vrei la rugăciune.” Și mi-a dat codul de la intrare.

În săptămânile și lunile ce au urmat am cunoscut și comunitatea. Doamne ce oameni! În scurt timp unii dintre ei mi-au devenit prieteni buni. Când Jerry m-a întrebat ce vreau de ziua mea (a trecut, nu mai e nevoie de urări :)), i-am zis: vreau românii de la biserică acasă la noi, la masă și vorbe.

Înapoi la subiectul blogului, asta a fost doar introducerea.

Mereu am crezut că fiecare dintre noi este chemat de Dumnezeu la lucruri bune, pregătite în avans de către El. Doamne ce eliberare, dar și ce responsabilitate!

“Căci noi suntem lucrarea Lui, creați în Cristos Isus pentru faptele bune pe care le‑a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele.” Efeseni 2:10

M-am uitat la talanții mei și m-am întrebat: “Doamne, eu cum pot ajuta? La construcții nu mă prea pricep, dar mă știu la oameni și la vorbe.”

Dincolo de credința-n Dumnezeu și biserică, eu mai sunt inspirată de ceva: IUBESC ROMÂNIA! Și pe unde mă duc vreau să o pun pe hartă, cu toată frumusețea ei. Și nu e puțină!

Deci l-am întrebat pe Dumnezeu ce trebuie să fac și mi-a zis să mobilizez mulțimea. Aș fi reușit să ofer singură cei $30.000, dar nu asta a vrut Dumnezeu. A vrut însuflețirea unei comunități. A vrut bănuții văduvei, zeciuiala copiilor. I-a vrut pe acei oameni minunați care au oferit 5 dolari pentru că atât au putut, dar cu mulțumire în suflet că au putut.

Și a vrut ca Melanie, fata mea de 15 ani, să mă ajute să-mi ating obiectivul de ziua mea.
Deci cum ziceam, stăteam bucuroasă în fața calculatorului: cineva tocmai donase ceva. Nu era mult, dar zâmbeam tare. Și i-am zis lui Meli: “Meli, cred că am să ajung la $1000 (obiectivul meu de fundraiser) și atunci pot dubla suma, așa cum am promis. Mai am nevoie de aproximativ $200.

Atunci Meli a zis: “Aș vrea să pot ajuta și eu dar nu știu cum” și apoi a dispărut zicând: “Wait a minute.”

A venit înapoi cu pușculița pe care scria “Banii lui Dumnezeu”.

Mi-a venit să plâng dar nu am vrut să o fac în fața ei. Știi deja că eu i-am obișnuit pe copii cu ideea că 10% din tot ce avem aparține Lui (cel puțin).

Copiii mei sunt învățați de mici micuți că din tot ce primesc trebuie să economisească 20% și să îi dea lui Dumnezeu 10%. Ce înseamnă să-i dai lui Dumnezeu? Biblia zice simplu: să avem grijă de orfani, de văduve și de lucrarea Lui.

Așa că Meli a deschis pușculița și am început să numărăm. La început am fost pesimistă pentru că erau doar bancnote de $1. Dar la final am numarat $215. Asta înseamnă că a strâns muuult timp suma asta deoarece e 10% din 2150, iar ea primește pentru lucruri bine făcute acasă $15 pe săptămână. Sunt așa de mândră că i-am învățat asta!

A luat repede calculatorul și a zis: “You did it, Mommy!”
“Împreună am făcut asta, Melanie!”

Însă nu mă voi opri aici.

Ieri vorbeam cu cineva și zicea că nu știe să se conecteze cu oamenii. I-am adus aminte că toți facem ceva bine. Când punem ceea ce ne place și facem bine în slujba oamenilor, asta se cheamă o viață trăită cu pasiune și scop.

Cât despre preot, când nu e în vizită la cineva pentru rugăciuni sau la biserică pentru vreo slujbă, e acolo, pe șantier, cot la cot cu firma de construcții contractată pentru acoperiș, care se ridică cu eforturi uriașe dar nu fără bucurie. Comunitatea contribuie enorm, fiecare cu ce poate. Muncesc din greu dar se și iubesc mult. În fiecare duminică, după slujbă, e un festin acolo. Fiecare aduce câte ceva și stăm ore întregi uneori la povești.

Se opresc oameni de peste tot să facă poze. E o minunăție de construcție. Acum câteva zile eram acolo și unul dintre muncitori, american, mi-a zis că de fiecare dată când vede pe cineva că se oprește la poze sau să vadă biserica, le cere o donație :). Până și pe ei i-a însuflețit acest proiect. Menționez că e nevoie de deprinderi speciale pentru un acoperiș maramureșean. Fiecare tăietură e diferită și trebuie calculată. I-am întrebat dacă le place acest proiect și mi-au zis că e unul dintre preferatele lor.

Mă uit cu nerăbdare în viitor, când va avea loc prima rugăciune acolo. Omul sfințește locul, firește și Dumnezeu sfințește biserica. Să ne bucurăm în El.

Cu drag de tine și mulțumire (mai ales dacă ai contribuit),

Carmen