Blog



Să nu-ți fie frică de durere

Nu știu cum sunteți voi însă la mine ultimele săptămâni au fost umplute de suferință, introspecție și început de vindecare profundă. Din aia ce te răscolește în adâncul rărunchilor. Vorbeam cu o prietenă bună și mi-a mărturisit că parcă așa e peste tot zilele astea, că parcă “e ceva în aer” ce stârnește întrebări, săpături în inimă și în trecut, parcă să ne facă mai autentici, mai sincroni cu chemarea noastră și mai desăvârșiți. Așa că am decis să scriu. Poate ajută pe cineva, că pe mine sigur mă ajută.

La mine a început cu parosmia post-CeVa (deteriorarea mirosului și mai ales a gustului până în punctul în care nu am mai putut mânca deloc). A fost o pierdere enormă, neașteptată care a născut o grămadă de întrebări: “De ce eu? De ce mie? Eu sunt atât de atentă la tot ce înseamnă sănătatea!” Plus că trecusem destul de ușor prin CeVa și nici anosmia (pierderea mirosului și gustului) nu îmi furase “sucul”.

Se zice că mirosul și gustul te conectează cu lumea din jur și a fost extrem de greu să pierd acea conexiune.

Din cauza mirosului deteriorat (un miros și gust permanent de câine ud amestecat cu cauciuc ars și metal - fără nicio exagerare) nu puteam nici să gătesc. Gătitul cu copiii este partea preferată a zilei mele. Gătitul și servitul mesei bineînțeles. Mă uitam la ei din afară, încercând să mă bucur pentru și cu ei, dar având dificultăți pentru că nu puteam suferi mirosul din farfurii. Până și ei miroaseau a câine ud amestecat cu cauciuc ars și metal. Până și respirația mea, transpirația mea, pielea mea miroseau la fel. Chiar și aerul părea îmbâcsit de aceeași duhoare și afară și înăuntru.

După câteva săptămâni am început să experimentez anxietate, majoritatea născută din ce citeam despre parosmie și anume că nu există tratament, că nu prea se cunoaște cauza și că poate dura de la 2-4 săptămâni până la ani sau chiar permanent.

Nopțile au devenit un prilej de frică pentru că mă trezeam din oră în oră cu atac de panică declanșat de miros și frica permanentizării afecțiunii.

Toate acestea au venit pe un fond emoțional scuturat și au dat năvală puternic în mintea, inima și trupul meu.

Lumea din jur nu observa (ascund extrem de bine suferința) și după ce au aflat (doar o parte ce e drept), mesajul constant era: “Ești puternică, vei trece peste asta.” Toată viața am fost încurajată de acest mesaj, dar de data aceasta efectul nu era același (dragilor, toți cei ce mi-ați spus asta, nu e despre voi, ci despre mine).

Mesajul “Ești puternică!” spus într-o perioadă în care nu mă simțeam deloc așa parcă nu-mi dădea permisiunea să fiu vulnerabilă, să-mi fie frică, să sufăr.

Unul dintre terapeuții mei (am câțiva în perioada asta) m-a întrebat: “Carmen, când e ultima oară când tu ți-ai permis să fii slabă?”. Nu am știut să-i răspund. Într-un târziu i-am răspuns: “Acum vreau. Și vreau să pot.”

Apoi am început căutarea în mine. Toate terapiile astea răscoleau lucruri pe care le credeam rezolvate. Am scris mult. Tot ce mi-am putut aduce aminte din copilăria pe care voiam să o uit. Am plâns mult. Am vorbit mult cu surorile mele și cu câțiva prieteni apropiați (vă știți voi, vă iubesc). Am “angajat” oameni spirituali în proces și am purces spre vindecare.

“Deși este important să ne cunoaștem și să ne înțelegem pe noi înșine, există un aspect infinit mai important pentru a avea o viață împlinită: să ne iubim pe noi înșine.” (Brene Brown)

Aceasta este călătoria în care mă găsesc acum. Văd o cale lungă pentru că de data asta nu mă voi grăbi. În trecut m-am grăbit pentru că venea val după val înspre mine și dacă nu mă ridicam repede aș fi fost luată de unul. De ce dorința de a mă ridica? Sigur nu e de la mine și doar pentru mine. Poate scriu puțin prematur însă o fac conștientă fiind de puterea Lui care este în mine și promisiunile pe care le-am auzit recent, deși mă închistasem temporar.

Oamenii sunt în suferință și încă multă. Nu toți o conștientizează. Ne creăm mecanisme de supraviețuire și adesea trăim amorțiți, evitanți, anxioși, grăbiți, fără pic de iubire de sine. A fost dură această realizare vis a vis de mine. Învăț lecții grele în perioada asta și pe măsură ce fac asta vreau să le împărtășesc cu voi. Iată câteva învățături din perioada asta:

  • Poți supraviețui cu lichide mult timp (timp de aproape 5 săptămâni am consumat aproape exclusiv apă minerală, suc de legume și sucuri de fructe). Foarte rar am reușit să mănânc două linguri de orez simplu, fiert, 2 clementine, ½ banană, 1 lingură de semințe de chia și asta ca să pot lua suplimentele. Nu știu ce m-aș fi făcut fără ele. Am slăbit aproximativ 8 kg.
  • Frica și anxietatea accentuează simptomele. Fiind vulnerabilă fizic nu am mai avut garda sus în privința celor două și m-au copleșit. Deasemenea, cum cei ce știu medicină sunt cei mai răi pacienți, pe măsură ce citeam despre parosmie ajungeam să cred scenariul cel mai grav, ceea ce știu că e greșit.
  • Avem soluții! Am început cu medicina alopată. Medicii au dat din umeri realmente. Medicul meu de familie nu știa ce înseamnă parosmie. Am apelat la doi naturopați care m-au ajutat să-mi dau seama ce se întâmplă cu corpul meu fizic și emoțional.
  • Cel mai trist a fost când, în rugăciune, am realizat că făcusem pact (inconștient) cu frica și anxietatea. Yikes!
  • Cel mai greu a fost să fac diferența între a-mi permite să sufăr și a-mi plânge de milă. M-a ajutat mult să scriu în jurnal.
  • Am găsit un curs de dezvoltare personală care m-a ajutat să mă iubesc pe mine pentru mine și atât. Nu trebuie să-mi câștig iubirea și aprecierea făcând lucruri. Nu, nu vă zic numele cursului pentru ca s-ar putea să fie complet irelevant. Căutați în funcție de nevoile voastre.
  • Am învățat că deși am mai trecut odată pe acolo, iertarea și vindecarea nu au loc într-un singur moment/proces. Pe măsură ce creștem și ne dezvoltăm sunt alte straturi care trebuiesc vizitate ca să fim pregătiți pentru ce e al nostru.
  • Am învățat că traumele se transmit genetic. Am vorbit cu copiii mei despre asta într-un mod relaxat, fără să-i sperii și asta a dat naștere unor discuții adânci și vindecătoare. Mi-am cerut iertare de la ei pentru rănile negestionate la timp și care din nefericire i-au afectat. Odată realizate aceste tare și comunicate, ele nu mai au putere asupra noastră. Fun fact: am găsit-o pe Melanie aseară studiind Epigenetica și transmiterea traumelor.
  • Am învățat că primii 5 ani de zile sunt cei mai importanți în formarea noastră dar că primii 12 sunt cei ce ne definesc realitatea. Pe viitor cei mai mulți vom reproduce ceea ce am trăit în acești ani ori vom evita complet aceste modele. Nu, nu e ceva de speriat. E eliberator să știi adevărul și cu toții avem șanse de recuperare. Dar discutați asta cu un specialist (terapeut).
  • Am învățat să nu-mi fie frică de durere, să nu o evit ci să mă uit la ea ca și cum ar fi o persoană secundară. Să-i vorbesc, să o alin, să o las să mă învețe.
  • Am învățat să cer ajutor.

Sunt în proces de vindecare și scriitura ajută. Ieri am mâncat prima cină cu familia: paste cu chiftele. Nu, nu a fost cea mai sănătoasă masă dar am celebrat cu toții. Continui să mă hidratez habotnic, să iau suplimente de cea mai bună calitate, să-mi antrenez simțul mirosului cu uleiuri esențiale (Lemon, Rose, Clove, Eucalyptus) și să mă uit la viață cu încredere. Continui cu terapia, cu vizitarea trecutului, cu proiectele care îi ajută pe oameni și abia aștept să cresc mare! Ce bucurie va fi atunci!

Din furnalul suferinței,

Carmen