Blog



Munca versus joaca

Nu am mai scris demult parcă despre părințeală și azi m-a pălit dorul. Voi scrie despre un principiu pe care vreau să-l sădesc adânc în copiii mei: munca e un dat, joaca e un privilegiu. Atenție, nu mă refer aici la copiii mici, ci la faptul că îmi propun să-i învăț asta de la vârsta la care încep să conștientizeze responsabilitatea: întâi strângem masa și doar apoi ne întoarcem la joacă.

Sunt foarte atentă când spun asta pentru că sunt un antreprenor care își dorește să crească antreprenori. Vreau să apreciez la fel de mult timpul de recreere și să nu fiu sclava muncii mele, dar asta se câștigă în timp. Oamenii de succes pe care îi cunosc eu sunt oameni cu o atitudine excelentă față de muncă, oameni care nu trăiesc cu atitudinea că binele li se cuvine ci înțeleg că trebuie să slujească și să dea valoare.

Personal urăsc lenevia. Am o relație extraordinară de ură cu ea pentru că i-am văzut efectele de-a lungul vieții mele. Am înțeles de la o vârstă fragedă că dacă îmi doresc ceva, trebuie să muncesc pentru acel lucru. E o chestiune de mindset. Dacă nu ar fi așa înseamnă că tot ce am clădit a fost la întâmplare, din noroc și tot ce v-am învățat până acum e egal cu zero. ;)

Întotdeauna mi-a plăcut ceea ce am făcut. Și nu mi-am ales lucruri ușoare ci mi-am impus o atitudine bună vis a vis de ceea ce era în fața mea. Mereu am evoluat, am ales lucruri noi care și ele mi-au plăcut și fiecare lucru bine făcut m-a dus înspre următorul. Nu am așteptat să-mi apară în brațe job-ul perfect sau să fiu inspirată înspre munca ideală. Mi-am oferit contribuția 100% cu ce aveam atunci și acolo și treaptă cu treaptă am ajuns unde sunt.

Este o pildă tare mișto în Biblie (Matei 25) care ne învață că dacă suntem credincioși în lucrurile mărunte, ni se vor da și altele mai mari în grijă. Înainte să fiu liderul unei comunități de imediat 40.000 de oameni, am fost mai întâi liderul meu (self leadership), liderul unei comunități din cartier, lider la școală etc. Dragostea și aprecierea față de munca făcută cu excelență SE ÎNVAȚĂ.

Fetițele vor fi mai dornice să ajute prin casă pentru că noi avem o abilitate înnăscută de a sluji. Băieții au o abilitate înnăscută de a domina, de a fi în control însă munca e hărăzită tuturor și trebuie să sădim în ei, încă de mici, mândria față de ceea ce fac cu mâinile lor.

  • Lasă-i să facă patul chiar dacă e imperfect și laudă-i pentru asta.
  • Lasă-i să te ajute în bucătărie chiar dacă va lua puțin mai mult pregătirea mesei.
  • Lasă-i să ajute când te întreabă dacă ai nevoie de ajutor. Caută ceva de făcut pentru ei.
  • Învață-i de mici să fie responsabili de ordinea camerei/spațiului lor (să-și organizeze jucăriile, să-și pună hainele murdare în coșul de rufe etc.).
  • Evaluează constant ce altceva pot face la vârsta lor și încredințează-le din ce în ce mai mult.
  • Ia-i la serviciu cu tine, arată-le cum muncești tu cu mândrie și mulțumire.
  • Explică-le ce sacrificii implică o casă precum cea în care trăiesc, căldurica patului etc.
  • Citiți împreună cărți despre vremurile când familiile lucrau împreună cu mic și mare ca să-și asigure traiul de zi cu zi.
  • Adu-le aminte că obiceiurile bune se învață de mici și vreți ca nora/ginerele vostru să vă mulțumească într-o zi. ;)

Fiți recunoscători voi înșivă pentru oportunitățile de muncă pe care le aveți. Dacă vă aud pe voi scheunând și văicărindu-vă că trebuie să munciți, oare ce vor învăța? E un privilegiu să poți lucra.

Dacă vor avea într-o bună zi aptitudinea de a munci pentru a fi promovați, ori a pioniera proiecte fără să le abandoneze, ori de a avea stamina și reziliența de a rezista într-o situație dificilă la serviciu, asta depinde mult și de voi.

Ce faci acum e o treaptă spre ce vei face mai târziu cu atitudinea ta vis a vis de muncă și slujire. Nu îi învăța să aștepte să fie slujiți: “Mami, vreau popcorn”, “Mami, dă mai tare TV-ul”, “Mami, vreau să te joci cărți cu mine.”

Mămico, nu crește bărbați care să stea cu telecomanda într-o mână și berea în alta, dând ordine în timp ce femeia are grijă de copii, gătește și spală rufe în același timp. Da, știu bine că e un stereotip, unul care îmi repugnă, de aceea fiul meu este învățat de mic să contribuie în casă. A face ordine în cameră și a găti nu este doar pentru femei la fel cum schimbarea becului din veioză sau reparațiile mici în casă nu sunt doar pentru bărbați.

Multe familii trăiesc după un program prestabilit de copii. Asigură-te că au timp să ajute în casă! Uneori este important să limităm activitățile extra-curriculare sau timpul la TV pentru asta. Când faceți programul zilnic/săptămânal, puneți lucrurile importante mai întâi și anume responsabilitățile fiecăruia în familie: animale de companie, gunoi, vase, curățenie după mese, spălatul hainelor, grădină etc. Comunică-le că timpul pe tabletă sau la televizor SE CÂȘTIGĂ. Nu e de la sine înțeles.

Mă vei întreba probabil: “Bine, bine Carmen, dar dacă nu am făcut-o de când sunt mici cum începem acum?”

Iată câteva ponturi care să vă ajute:

  1. Comunică faptul că ai înțeles că nu-i ajută faptul că ai făcând totul pentru ei și că pe termen lung asta le poate face mai mult rău decât bine.
  2. Comunică respectul față de munca bine făcută dar și față de timpul fiecăruia.
  3. Explică faptul că o familie sănătoasă înseamnă că toți contribuim și cu toții ne bucurăm.
  4. Fă o listă cu tot ce trebuie făcut în casă și frecvența acestor sarcini. Îi poți întreba pe copii dacă preferă o anumită sarcină, dar după părerea mea trebuie să facă de toate, corespunzător vârstei, pentru că de toate vor avea nevoie când cresc mari.
  5. Printează un calendar în care sarcinile sunt pe o coloană verticală iar zilele săptămânii pe una orizontală. Fă mai multe copii și completează cu numele tuturor până când toate sarcinile sunt acoperite.

    Pe acest tabel noi avem următoarele: spălatul vaselor, descărcarea mașinii de spălat, curățarea podelelor după mese, curățarea suprafețelor după gătit și servirea mesei, hrănitul animalelor de companie, făcut pâine în mașina de pâine, aranjatul papucilor la ușă. Poți pune în acest tabel orice nevoi ai tu.

    Apoi avem un orar separat pentru spălatul hainelor. Fiecare copil are o zi separată, în felul acesta nu se amestecă rufele (cu 4 copii, cel mai greu e de ghicit ale cui șoșete și chiloți sunt care :) ). Se descurcă singuri, mai puțin Katie (8 ani), care mai are nevoie de puțin ajutor. Da, își împăturesc hainele singuri și le pun și în dulap. Nu, nu arată cum aș vrea eu dar lecția mai importantă este că își fac singuri treaba.

    Cele doua fete mari care împart o baie au program de duș ca să nu se incomodeze una pe alta diminețile.
  6. În fiecare dimineață sunt responsabili să-și facă patul, să-și aleagă hainele de școală (câteodată fac asta în seara precendentă) și să fie la timp la micul dejun. Muncim la a-i învăța să-și aducă aminte de vitamine :). După micul dejun, sus la spălatul pe dinți, pieptănat și adunat lucrurile pentru școală.
  7. Când vin de la școală își fac temele fără a le aduce aminte (din fericire în SUA nu sunt multe teme, pentru că termină școala târziu, după ora 14:00). Cum am făcut asta? Nu am intervenit niciodată în temele lor. Dacă nu și le-au făcut sau și le-au făcut incorect e treaba profesorilor să corecteze și să învețe. Știu, îi va șoca pe mulți, dar ascultă la mine: dacă nu vrei să fii țintuit/ă toată viața de biroul copiilor, pune această idee în aplicare. Nu vei fi acolo, lângă ei, la examenele mari din viitor. Și dacă sunt de nota 7 lasă-i să fie de nota 7 că pe viitor nu le vei face tu treaba de la birou. Ajută-i mai degrabă să-și dea seama ce pasiuni au și să le urmeze, învață-i deprinderi de viață și formează în ei un caracter frumos.
  8. Sunt responsabili de gustarea de după școală după regula: 1 fruct sau un bol de legume mai întâi, apoi o gustare din sertarul de gustări. O dată pe săptămână punem acolo opțiuni sănătoase portionate: nuci, semințe, granola, crackeri, fructe deshidratate etc. Cultiv încredere și merge bine acest aranjament.
  9. Ritualul de seară le aparține acum că sunt cu vârstele între 8-15. Când erau mici îi însoțeam. Acum doar le reamintim când se apropie ora de culcare și facem o trecere în revistă: dinți, pieptănat, pijamale, ales cartea de citit și uleiul de difuzat. Apoi trecem pe la fiecare și petrecem timp cu chestii gen “Cum ți-a fost ziua?”, sărutări, îmbrățișări și rugăciune. După ce se închid ușile nu mai au voie să iasă din cameră din respect pentru somnul lor dar și pentru mami și tati. Nu, nu vreau sa îmi petrec viața pâș-pâș, sperând să nu îi trezesc și de aceea i-am învățat cum să adoarmă (dar acesta va fi un alt blog sau veți găsi un capitol special dedicat acestui subiect în cartea despre părințeală). Cineva mi-a scris o dată într-un comentariu într-un grup de facebook că probabil casa noastră e ca o armată. Da, era ușor batjocoritoare. Nimic nu poate fi mai departe de adevăr. Sunt cei mai cu opinii copii, încrezători în ei dar ascultători (în general). Sunt puternici dar știu când e cazul sa fie puternici pentru mami și tati (de exemplu seara când nici ei nu mai pot). Fac suficientă gălăgie cât să simțim că trăim dar nu atât de mult încât să fim cu toții un pachet de nervi. Dacă au nevoie să iasă din cameră seara și nevoia e una reală, suntem ochi și urechi să auzim și să fim acolo. Dar “mi-e frică”, “nu mi-e somn”, “mi-e foame”, “mi-e sete” etc. nu sunt motive reale. Despre frică aș vrea să povestim cu altă ocazii pentru că-mi dau seama că este un aspect mai complex. Nu mă refer aici la copilași cu frici frecvente, angoase și alte tulburări reale. Știu sigur că noi ca și părinții putem face diferența.
  10. Dacă aveți curte e frumos să vă îngrijiți de ea împreună cu copiii. Odată eram la telefon în curte și Jayden era cumva singur acasă și se plictisea. Așa zicea el. :) I-am zis că-i dau 10$ dacă curăță pietrele, jucăriile pentru căței și crengile din curte. Poate crezi că 10$ e mult dar curtea noastră e mare. Îi poți oferi cât crezi tu că e rezonabil pentru vârsta copilului tău.
  11. Julia crește pui (au fost dorința ei) pentru ouă și pentru iubit :). Ea se îngrijește exclusiv de ei. Se trezește dimineața devreme să-i hrănească, să le schimbe apa etc.
  12. Dacă fac vreun deranj, chiar dacă e din greșeală, nu sar să-i ajut ci îi împuternicesc să-și repare singuri greșeala dacă sunt în siguranță (cioburile le strângem noi de exemplu).

Acum câteva săptămâni Katie a vrut să se îngrijească de puișorii noștri. Din greșeală a dat rumegușul pe jos, în camera mare. Eu eram prinsă cu un live. Când am ieșit din birou Katie era speriată și ținea o mătură în mână iar Meli încerca să ajute cu aspiratorul (se simțea vinovată pentru că tati o rugase să o supravegheze pe Katie în absența lui). M-am făcut albă la față. Podeaua mea prețioasă din stejar era acoperită de rumeguș și găinaț. Praful de rumegus plutea în aer, se depusese pe masa mea rustică din lemn masiv și fața mea de masa tradițională. Covorul țesut manual din lână era alb în loc de roșu. Am înlemnit. Le-am zis scurt că trebuie să curețe și am plecat să respir. După ce m-am calmat m-am întors ca să o găsesc pe Meli pusă pe treabă și pe Kate plângând. Am liniștit-o pe Kate spunându-i că am fost surprinsă și de aceea am reacționat așa dar că am încredere că va face singură ordine. Am întrebat-o ce are nevoie de la mine, fără să-i iau mătura din mână. A vrut să adun eu găinațul (normal, nu?) ca ea să poată mătura fără să-l întindă. Am făcut asta și am rămas dând scurte instrucțiuni pe ici-colo. Totul urla în mine să fac eu, sunt o perfecționistă și puțin germofobă (lucrez la asta). Le-am lăsat să termine și când au făcut-o le-am adus mopul plin cu apă și soluție de curățat (prietenii mei doTERRiști știu de care). Am învătat-o pe Katie să dea cu mopul și a curățat nu doar camera de zi, ci toată casa, mândră ca ea singură și-a reparat greșeala. A durat mai mult? Da! M-am temut pentru mobila mea prețioasă? Da! Dar am decis că este mai importantă lecția pentru copilul meu: că am încredere că va face o treabă bună și își va corecta greșeala.

În concluzie copiii mei muncesc și li se pare firesc. Mă întrebi dacă se plâng? Din ce în ce mai puțin. S-au plâns în trecut? Oh, da! Dar nu ne-am lăsat. Atâta timp cât era treabă de făcut, trebuia să fim o echipă. Într-adevăr nouă ne-a fost mai ușor pentru că am început cu ei de mici, dar sper ca aceste ponturi să te ajute și pe tine să crești adulți responsabili, harnici și mândri de contribuția lor. De fiecare dată când copiii mei participă la proiecte umanitare la școală sau la biserică, primesc telefoane în care mi se spune cât de pricepuți au fost și le saltă inima în piept de bucurie să audă un astfel de feedback.

Cum i-am învățat să facă lucrurile bine? Că doar nu le-am pus mătura în mână și am zis: “Fă”! Am mers după regula mea de viață: Eu-Noi-Tu. Prima dată am făcut eu și m-a privit cu atenție în timp ce îi explicam. Apoi am făcut împreună același lucru. Apoi a făcut el/ea în timp ce eu mă uitam și apreciam sau corectam cu blândețe. Apoi le-am dat multe oportunități să facă imperfect și să învețe. Chiar dacă nu mi-a plăcut cum au executat un lucru, dacă am crezut că și-au dat toată silința, mergeam și corectam fără ca ei să mă vadă (nimănui nu-i place un blat de bucătărie lipicios).

Concluzii: așteaptă-te și lucrează spre excelență și o atitudine bună vis a vis de TOT ce trebuie bine făcut acasă. Nu fă totul pentru copii pentru că pe viitor se vor aștepta la același tratament de la societate și vor avea probleme în relații și la serviciu. Îți amintesc, noi nu creștem doar copii, ci adulții și liderii de mâine.

Cu mare încredere în generația viitoare,

Carmen