Dec 18, 2020
Mă întreb de ceva vreme unde e sfârșitul slujirii și începutul jertfirii? Cât este de onorabil față de ființa noastră să slujim altora și să uităm de noi?
Ieri am povestit cu un om drag mie. A revenit recent în viața mea și a adus multă bucurie. Mi-a mărturisit, printre altele, că ea se hrănește cu bucuria celor din jur. Femeie credincioasă, mămică de 5, smerită și adorată de comunitatea ei, din câte am văzut. Am făcut o mică pauză, amuțită de ceea ce am auzit și apoi i-am zis: “Să nu uiți de tine! Din când în când apleacă-te și spre ființa ta.” I-am simțit tonul schimbat când a zis: “Da, asta e mai greu.” Apoi mi-a mărturisit că podcast-urile mele au ajutat-o să iasă dintr-o relație profesională toxică.
Acum câteva zile vorbeam cu o altă prietenă dragă și mi-a mărturisit ceva similar. Mămică și ea, aflată într-un loc bun din punct de vedere profesional, ajunsă însă (sau adusă de viață, decizie cu decizie) într-un loc nefamiliar ei.
M-am gândit la ele și la zecile de mămici care uită de ele, care au fost învățate de cultură, societate, sau chiar biserică că ele nu sunt importante, nu contează, că sunt valoroase doar în măsura în care răspund nevoilor altora, că sunt egoiste atunci când când îndrăznesc să se gândească și la ele.
În timp ce sunt de acord că slujirea celor din jur ne face să ne simțim împliniți, sunt la fel de convinsă că rătăcirea față de noi înșine este cauza cea mai mare a anxietății, depresiei și apatiei. Jertfirea visurilor noastre, a scopului pentru care am fost creați în mod unic pe altarul slujirii celorlalți este o mare pierdere.
Partea cea mai frumoasă este că atunci când trăim conștienți de ce arde-n noi și dedicați visurilor noastre, atunci slujim celor mai mulți. Ei învață urmărindu-ne pe noi făcând. Și acesta este cel mai eficient mod de a da mai departe modele bune de trăire și gândire.
Dar tu ești tu. Ai început optimistă în viață. Aveai 20 de ani și totul părea posibil. Apoi ai dat de “naysayers” (persoane care l-au luat pe NU în brațe). Ei sunt cei care nu au avut curaj să trăiască diferit de mulțime și au ajuns în același loc de nemulțumire și frustrare. Offf, știu! E mult mai confortabil aici, cu cei ce au renunțat! Cel puțin ești într-un trib ce poartă același nume. Apoi devii soție, mămică poate și dintr-o dată visurile celorlalți încep să pară mult mai importante decât ale tale și ajungi să renunți la coroana ta, crezând că în acest mod iubești cel mai bine.
Ceea ce nu înțelegi este că renunțând la coroana ta îi înveți și pe cei din jur să o facă… că deh, tu ești mama lor! Mama celor ce se jertfesc ca să arate lumii cum trebuie să fie o soție, o mamă, o prietenă și un lider. Cu capul plecat răspunzi la urgențe și nevoi, lăsându-ți visurile să ruginească pe raftul așteptării.
Dacă te-am sensibilizat, citește mai departe, dar ia-ți un jurnal, un pix, pune un colind care-ți aduce aminte de vremuri frumoase și ia-ți o cană de ceai cu scorțișoară sau bergamotă. Lumea poate să supraviețuiască câteva momente fără tine. Îți las mai jos un playlist, ca să-ți ușurez căutarea:
https://youtu.be/n9Wuo3K5RVc
Nu ești singura în această situație. În acest moment anticipez multe condee zgâriind hârtia și ascultând colindele lui Hrușcă, cu lacrimi de tot felul împăienjenind vederea.
Deci, minunată femeie, ce faci când nu mai ești a ta?
Nu te îndemn la o viață perfectă, ci la una în armonie cu tine și Dumnezeu. Viața nu e doar un suiș (știu asta din experiența proprie), ci are un traseu sinuos. Fiecare vârf și fiecare vale vine cu lecțiile sale. Dar dacă ești într-o perpetuă perpelire și nemulțumire, decide că ăsta nu e un mod de a trăi pe care să-l lași moștenire. Probabil că tu însăți ai moștenit asta. E ok! Hai să spargem tiparul și să propovăduim libertatea de A FI, de a sluji sacrificial pentru că știm cine suntem, de unde venim și încotro ne îndreptăm.
Îți doresc sărbători binecuvântate,
Carmen